Nu avem nici o scuză...

   Vorbim cu toţii aceeaşi limbă, avem în mare parte aceleaşi credinţe şi obiceiuri, avem libertate de exprimare, libertatea de a decide cu ce să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm şi ce muzică să ascultăm, avem libertatea de a spune ce dorim la adresa oricui dorim fără să ne temem că vom fi arestaţi sau omorâţi, avem liberatea de bine de rău de a alege cine să ne guverneze, avem liberatea de a alege să devenim guvernanţi. Trăim în pace, fără grupări extremiste, avem spitale, nu sunt la standarde ridicate, dar măcar avem spitale, avem de bine de rău o pâine pe masă, nu din cea mai rafinată, dar avem o pâine pe masă. Avem acces la tehnolgie, la informaţie, avem acces la lumea de afară. Simplul fapt de a nu avea nevoie de viză pentru marea parte a ţărilor lumii este o comoară nepreţuită, una pe care din pacăte nu părem a o aprecia cum ar trebui. Avem acces la educaţie, avem şcoli, nu din cele mai performante dar avem şcoli! Avem o natură superbă, avem ape,munţi , plaje şi pârtii de schi. Avem mall-uri şi asfalt, avem chiar şi vreo două autostrazi, avem telefoane deştepte şi haine de firmă. Mai presus de toate, însa, avem LIBERTATE, libertatea de a decide ce să facem cu viaţa noastră şi în acelaşi timp cum să contribuim la viaţa comunităţii din care facem parte.
     
              Suntem LIBERI să decidem ce VREM... 

   Faptul că nu ne folosim de ea, şi apoi dăm vina pe alţii, este problema fundamentală... Nu e un păcat de moarte că ne batem joc de această libertate, că o călcăm în picioare şi apoi şuruim printre dinţi cu înverşunare “guvernul e de vină/soţia e de vină/societatea în care trăiesc e de vină/românul de langă mine e de vină”?  

             Mergem la Biserică în numar mare şi îi cerem lui Dumnezeu să ne apere, să ne ierte, să ne ajute. Cred că ce îl doare cel mai mult pe Dumnezeu este să vadă cum ne batem joc de noi şi unii de alţii. Să vadă cum scuipăm în fratele nostru, cum dăm în el cu cuvinte dure si judecăţi, cum ne irosim puterea de a alege şi timpul preţios în a ne plânge, a ne găsi scuze şi a da vina pe cei din jur pentru nereuşitele noastre şi ale ţării în care trăim. O singură persoană o uităm în toată această ecuaţie a învinovăţirii şi responsabilizării: pe noi înşine. Eu! Acest cuvânt pe care-l folosim atât de frecvent în contextul de „drepturi”, dar atât de rar în cel de „obligaţii”.

              Ce fac eu pentru cei din jurul meu?

   Dacă măcar pentru o secundă am decide că responsabilitatea propriei vieţi ne aparţine nouă, şi nu guvernului, comunităţii sau familiei, atunci poate am înceta să pierdem vremea şi să arătam cu degetul, şi am începe să acţionăm.  
   Am începe să producem. Să trăim. Să prosperam.

     Fii tu românul care îţi doreşti să fii, şi nu te preocupa în a-l arăta cu degetul pe românul „necorespunzător”. Îngrijeşte-te doar de tine. Oamenii doresc să devină ca cei pe care îi admiră. Fii tu primul românul acela pe care oamenii îl admiră, şi apoi cei din jurul tău vor deveni şi ei români „corespunzători”. 
    Încetul cu încetul, dar e singura cale.


      Până când nu învăţăm să trăim împreună, nu vom putea construi nimic separat. Nimic de amploare, nimic impresionant, nimic în folosul tuturor. Până când continuăm să ne vedem separaţi de ceilalţi, nu avem cum să mergem înainte înspre ţara aceea civilizată şi prosperă pe care cu toţii o dorim. „Suntem doar atât de puternici pe cât ne permite veriga noastră cea mai slabă” spune o vorba dureros de adevarată. Câtă vreme vom continua să ignoram şi să negăm veriga cea slabă, să o înjosim, să o învinuim pentru cât de slab este lanţul, atâta vreme nu vom deveni mai puternici. Când o vom recunoaşte şi pe ea ca parte din lanţ, când o vom ocroti, sprijini şi ajuta să devină mai puternică, atunci cu toţii vom deveni mai puternici...
 Ca naţiune, ca stat, ca popor.