"Noua elită" a culturii româneşti..

  

  Iată, foarte pe scurt şi nepermis de sumar, cu ce s-a ocupat grupul de „veleitari” care se auto-constituie ca „noua elită”. Având în frunte „stele” care, spuneam, sclipesc insistent şi fals orbitor,  etalate pe toate canalele de televiziune, nume care indică totodată multă vioiciune de spirit şi ambiţie de pătrundere, de dominare, dar şi o anume, ne este teamă, definitivă sterilitate creatoare: H.R. Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liicieanu. După Revoluţie, lor li s-au alăturat doi scriitori autentici, care pot revendica o operă: N. Manolescu şi Mircea Cărtărescu !!!  Bineînţeles, prin faptul că am pronunţat conceptul de operă, o să mi se spună, în consens „logic” cu năzbâtiile post-moderne, înşirate parţial şi cu „noile criterii” ale post-modernismului, că însăşi noţiunea de operă nu mai e „progresistă”, nu mai e „canonică”, ci este, ce mai, pur şi simplu, perimată. „Noi, apostolii post-modernismului” ar putea clama domnii citaţi mai sus, susţinuţi de pletora lor amplă de susţinători entuziaşti – acel entuziasm, îl recunoaştem prea bine, e cel al liotelor ce se adună, al „haitelor” de ambiţioşi, de oportunişti sau de etern veleitari, în jurul focarelor de putere şi bani! – noi apreciem doar fragmentarul, mizerabilismul, adică „autenticul”, la rigoare chiar şi nu prea variatele forme ale pornografiei, non-ficţionalul, non-identitarul, „scârba” şi repulsia faţă de naţional, tradiţie etc., etc. Înşirarea celor trei nume citate mai sus sub eticheta de veleitari va provoca o oarecare surpriză în mintea nu puţinora care s-au obişnuit, în cele mai bine de două decenii ce au trecut de la căderea comunismului, să-i considere mai ales şi doar pe aceştia drept „noile valori”, de parcă odată cu căderea unui sistem politic, oricât de opresiv, de tiranic, de revoltător, societatea umană trebuie să şteargă cu buretele spiritele de excepţie care au trăit şi au creat în acest răstimp. De parcă uriaşa şcoală rusă de proză a secolului al XIX-lea, ilustrată de spirite precum Gogol, Lermontov, Tolstoi, Dostoievski, Cehov şi alţii, trebuia aruncată la coş doar pentru că aceştia au trăit şi creat sub barbara Ohrană ţaristă, la bunul plac al ţarului, cnejilor şi Bisericii pravoslavnice. La fel geniala falangă de filosofi şi literaţi din ducatele germane din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, trăitori sub arbitrariul prinţilor, regilor şi Bisericii autocrate...
       Nu le contestăm acestor „trei”, ca şi unor acoliţi ai lor, unele marcante semne ale inteligenţei, culturii, talentului scriitoricesc, le-am arătat o anume consideraţie, nu numai pentru că dădeau evidente semne de talent şi interes real cultural, dar şi pentru că veneau dintr-o ciudată „şcoală” de filosofie idealistă, instalată într-o cabană la munte, la Păltiniş, unde un bătrân filosof găsea timp şi energie să se înconjoare de emuli. Da, e vorba de filosoful Constantin Noica, ultimul nostru mare filosof – noi, vai, o ţară, o cultură cu atât de puţini gânditori de marcă! – un gânditor, un filosof căruia cei doi i-au promis că-l vor urma în carieră şi vocaţie. Dar, iată că după decenii lungi, cele două personalităţi culturale de care vorbim, A. Pleşu şi G. Liiceanu, nu s-au ţinut de cuvânt faţă de mentorul lor; după două sau trei volume interesante de critică şi teorie a artei plastice româneşti şi un opuscul interesant în jurul Eticei, numit Minima moralia, Pleşu a obosit brusc şi s-a întors cu spatele spre importanta şi extrem de creatoarea zonă a artei plastice româneşti care, sub comunism, dar şi până azi, produce opere remarcabile şi iscă personalităţi de prim rang în pictură, sculptură şi grafică. Având formidabila ocazie de a-i urma pe excelenţii critici şi susţinători ai şcolii româneşti de Belle-Arte, un P. Comarnescu, Schileru, Dan Hăulică. A fost însă atras de posturi de ministru în cultură şi la Externe, devenind magnat al unor burse şi jurii etc., producând vreo două titluri ceva mai interesante, pe care nu prea ştiu unde să le încadrez, vizând marile sale pretenţii – teme ce se ocupă cu ierarhia şi rolul Îngerilor sau cu Graiul păsărilor. În plus, se înţelege, aşa-zisele şi banalele florilegii de articole şi foiletoane, unde putem citi tot feluri de sfaturi şi maxime populare, spuse voit pretenţios, cu o afişată cheltuială de morgă şi paradoxuri, difuzate cu sârg şi la televizor. Îngroşând vraful de cărţulii tot mai numeroase şi mai arogante cu care nu puţini dintre cei aşa-zis mai tineri, încearcă să-şi construiască o temelie a CV-ului.
    

G. Liiceanu, de partea lui, ca fost şcoler la Păltiniş, după revoluţie, chivernisit de prietenul său, ministru, cu cea mai bogată editură românească, a uitat de orgoliosul său proiect filosofic Despre Limită, din care, după ani, a publicat doar ce a apucat să încropească înainte de ‘89,  şi a purces voiniceşte la construcţia, e drept, a uneia dintre cele mai prestigioase edituri naţionale – Humanitas. Ce se vrea comparată cu Gallimard. Numai că, spre deosebire de celebra surată franceză care şi-a câştigat renumele publicând şi susţinând literatura franceză autotonă, contemporană, editura d-lui Liiceanu publică şi câştiga într-o vreme bani frumoşi mai ales din traduceri. Deloc clasici români şi foarte, foarte puţini scriitori vii, naţionali, cu excepţia, desigur, a unuia, Mircea Cărtărescu, erijat ca best-seller cu o cotă de valoare absolută. Dăunându-i acestuia, în primul rând, mi-este teamă, dar e problema d-sale. Dar dăunând, cred eu, şi promoţiei din care face parte, optzeciştilor, cu care M.C. a debutat în tinereţe şi din care fac parte nume extrem de intersante şi valoroase, numai că unele dintre ele, au cam rămas „pe drum”, la mila altor edituri, toate particulare, strict comerciale, neinteresate în primul rând de colecţii de autori clasici şi contemporani, neglijându-i sau uitându-i pe rarii şi pricepuţii, dăruiţii îngrijitori de ediţii. Probabil plictisit şi cam înveninat de propria-i frustrare – ca să nu-i zicem ratare! – G. Liiceanu se năpusteşte pe posturi de televiziuni, cu orice ocazii, invectivându-i pe nu puţini creatori, atacând, după revoluţie, masa „lichelelor” – care or fi aceştia?! – cei care în concepţia sa au dus de râpă România, mărind insurmontabilele greutăţi, cu care se luptă apoi G.Liiceanu şi criticul N. Manolescu s-o... „redreseze”.
      Între timp, ambii, după infructuoase cariere aşa-zis politice, s-au retras în „zona lor”, deşi, dacă privim cu ceva mai multă atenţie, vedem că printr-o ciudată eroare de perspectivă ambii s-au înşelat în aşa-zisa „repliere”. Astfel, nici prestigiosul critic şi istoric literar, despărţit vreo două decenii de lumea literară, de problemele şi cărţile ei, N.Manolescu n-a mai găsit cu exactitate, cu pertinenţă, drumul înapoi, şi o demonstrează succesul pe jumătate al amplei sale Istorii a literaturii..., unde întregul şi voluminosul capitol care se ocupă cu literatura şi cultura post-decembristă este mai mult decât fals – este prost informat. Ne-citite, ne-consultate, titluri importante, abundând în formulări de judecată eronate până la rizibil şi cu omisiuni extrem de grave, printre care cităm doar una, cea a figurii şi operei monumentale a lui Adrian Marino.
     La o întrebare candidă a poetului timişorean Robert Şerban: ce va răspunde directorul şi librarul G. Liiceanu mentorului său filosofic, Noica, la judecata de apoi, apropo de „deviaţia de vocaţie şi de destin”, „filosoful” afirmă că răspunsul său se află în noile sale cărţi de „ficţiune”. E vorba, s-o recunoaştem, de nişte cărţulii subţirele, împănate cu amintiri, sfaturi date unuia sau altuia, uneori chiar întregului popor Român, enervări de moment, „idei”, proiecte şi paradoxuri, nu puţine procese de intenţie şi false, multe false amintiri, cum au comis nu puţini scribi români de-a doua mână după revoluţie pentru a „ameliora”, credeau ei, sperau ei, acel Dosar imaginar care, se pare, ca un coşmar în trezie, ne pluteşte multora prin faţa ochilor minţii.
     Acestea şi altele, înşirate cu o anume vioiciune şi amintiri din vremea frrumoasă, sub Dictator, când se hrănea cu vise, valoroase traduceri din Heidegger şi proiecte filosofice, fapt pentru care, atunci, am şi fost atras de ceea ce părea a fi o viitoare personalitate gânditoare. Acestea în mintea d-sale sunt ceea ce ar trebui să se numească ficţiune. Sau mai ştii, cu aroganţa care îl caracterizează, uneori chiar roman! Da-da, de ce nu, în haosul ideilor post-moderne române, orice poate şi trebuie să fie roman, cu excepţia chiar a acelui opus ce îndeplineşte criteriile largi, e drept, dar aspre, ale genului, inconfundabile, care se deprind extrem de greu, după mii şi mii de pagini scrise şi ratate, ce ţin de arta mare a tipologiei, a dialogului, a capacităţii de a crea relief psihologic, atmosferă şi veridicitate adânc umană. Şi acest domn, ca să zic aşa, vine, intempestiv şi fără umbra unui surâs sau dubiu, să dea creatorilor adevăraţi, având în spate o operă care a rezistat presiunii comuniste şi marilor schimbări de mentalitate, mişcărilor de generaţii, sfaturi ultimative; ba ne trage şi de urechi, în numele unei „noi morale”, bizare ca mai tot ce se întâmplă în ultimele decenii, cu un aer de procuror impenitent şi cu ochii lucind de un fel de dor de răzbunare în numele unei justiţii visate, afirmate cu o rară tărie şi care, ce curios, nu se află mai niciodată la întâlnire cu acest „profet” al unei cauze imaginare.  În excepţionala carte, apărută de curând, a sociologului şi realului dizident Gabriel Andreescu, la Editura Polirom, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii, e citat un episod dintr-o şedinţă a conducerii GDS, în care irupe G.L. şi întreabă furios cine l-a invitat acolo pe marele scriitor şi filosof al culturii, Adrian Marino, om care a suferit vreo 14 ani de puşcărie bestială dejistă, cu o operă care s-a impus în Franţa, Japonia şi SUA, G.L. cerând ca scriitorul şi savantul să fie dat afară din sală şi să ia trenul de întoarcere la Cluj.
    Iată cum se comportă unul din leaderi „noii elite”, învăţător al norodului, harnic beneficiar al unor enorme firme financiare străine, precum Soros, care – e părerea noastră! – nu credem că văd cu ochi răi personalităţi şi organizaţii ce aruncă la coş ideile de tradiţie, naţiune, identitate ale unei comunităţi. Mai ales ale celei româneşti...!
      Sau... e o simplă coincidenţă?
Sursa : Nicolae Breban

Manevre de culise...trădări de conştiinţe

  

 Între puţinele momente de optimism pe care le mai trăiesc românii, pesimismul ocupă locul de “lider” al stării lor de spirit. Constantă afectivă pentru inducerea căreia au fost necesare două decenii. De trădări, vânzări şi cumpărări de conştiinţe; de sfârtecări existenţiale, toate comise, cu sânge rece, tocmai de către aleşii românilor, întru năzuinţa lor de mai bine. Dar n-a fost să fie… România continuă şi azi lungul şi nesfârşitul drum spre noaptea manevrelor de culise; a trădărilor de conştiinţă. Punctul forte al politicii de la noi.
     La adăpostul nopţilor s-au pus şi încă se pun la cale dezastruoase schimbări de macaz. În zadar sunt înfierate în mass-media, de către analişti politici şi economici, de sociologi, istorici, de manageri ai unor companii autohtone...  Şi, mai ales, de milioanele de români în suferinţă. 
       Problemele mari ale Hidroelectrica, Oltchim, CFR-Marfă, Justiţie etc, etc, sunt rezolvate sub acoperişul nopţilor târzii ale vânzării de sine. Să înţelegem că politicienii noştri sunt insomniaci? Sau or fi aflat că, în viaţă, pentru orice decizie capitală, noaptea este cel mai bun sfetnic?! De regulă, când rezultatele “politicii nocturne” ajung la lumina zilei, printre straiele transparente ale deciziilor se vede limpede adevărul. Adică stratul gros de minciună. Aşa se face că, la noi, nimic nu dă roade concrete, în favoarea populaţiei “prestatoare” de taxe. Dimpotrivă, cresc şi se înmulţesc numai şi numai buruienile promisiunii.

    Aşa se face că, după eforturi uriaşe, care au durat ceva timp, avem un anti-brand de ţară: “de vânzare, la tarabă”. Un semn negativ, care a doborât alte posibile mărci, pozitive, ce s-ar fi cuvenit imaginii României în lume… Anti-brandul de care vorbim este în ilegalitate de 23 de ani. Dar, în ultima vreme, dă semne de explozie. Cumulând atâtea sfidări la adresa “publicului” - substitutul folosit de către unii politicieni pentru “populaţie”, prin care i se  atribuie acesteia calitatea de spectator la evenimentele ţării, şi nu cea de actor implicat în comunitatea de oameni cu drepturi constituţionale, majoritatea nerespectate - era şi firesc. Aşadar, încă un eşec previzibil, asumat de către creatorii mărcii amintite şi ai urmaşilor acestora. La ce să ne mai aşteptăm? E limpede că am trecut, împreună, prin toate relele posibile şi de neimaginat. 

   

 

  Trădarea joacă rolul principal! 

   E clar ca bună ziua că nu poţi să cânţi, să joci şi să te bucuri, atunci când, lângă tine, sunt oameni care plâng în hohote.

   Mai e loc de un strigăt de alarmă; ultimul. Pentru ca noii decizionari - din politica de Dreapta sau de Stânga - să  afle că nu sunt stăpânii absoluţi ai ţării, sfârtecată şi vândută la tarabă. Ai pământurilor scoase la negociere peste noapte.Ai desfrăţirii naţiunii.
  

  Pornind de la două celebre replici din Caragiale (”Dacă e trădare, adică dacă o cer interesele …”; “Dar cel puţin s-o ştim şi noi!”), n-ar fi mai potrivit ca trădările să fie comise, chipurile democratic, în văzul lumii, şi nu în întunericul vândutei conştiinţe?
Până la urmă, fiecare trădător se trădează pe sine însuşi!