Ţara arde, babele se piaptănă

 Bruiajul continuu...

   Printre drepturile pe care le susţine democraţia nu este, în mod esenţial, şi acela al subminării comunităţii. Folosind majoritatea împotriva minorităţii, şi invers, clasa politică românească şi-a construit un imens spaţiu de manevră până la Bruxelles şi mai departe.
   Situaţia internă nu mai interesează pe nimeni, statistica şi reprezentanţii săi funcţionând arbitrar precum în comunismul degenerat. Aşa se explică poleitele atitudini oficiale, guvernamentale, de evaluare a parametrilor în care se desfăşoară viaţa de zi cu zi a românilor.

   Suntem încă o naţiune care îi glorifică pe cei care au făcut din instituţiile publice anexe ale manipulării neruşinate. Nu este posibil, nici acceptabil, ca un specialist să funcţioneze la fel ca o bandă rulantă, decât dacă este împotriva interesului general. Nimeni nu este de neînlocuit, reprezentanţii tuturor domeniilor trebuie retraşi după un timp pentru a nu submina dezvoltarea, democraţia. Unii dintre aceştia îşi croşetează mandate paranoice până peste şapte generaţii.

    Dinu Patriciu făcea o remarcă de luat în calcul privind competenţa discutabilă a celor de la BNR, ca efect asupra stării lucrurilor în economie. Proveniţi din aparatul propagandistic al statului comunist, aceşti funcţionari nu fac altceva decât să cosmetizeze la nesfârşit un echilibru defavorabil ţării. Mugur Isărescu este un fel de guru al României, remarcându-se prin atitudini vidate de conţinut, ferm nereformiste, ca un majordom care îl însoţeşte. Foarte mulţi văd în pensionabilul corifeu al falsificării sărăciei un personaj teribil, ceea ce nu e cazul.

  Sărăcia face din societatea românească un mediu electoral ideal promisiunilor televizate, securizând orice legătură cu realitatea a omului politic propulsat într-o imunitate cu efect catastrofal. Contrar ideilor vehiculate de puterea politică, această cotă de avarie unde se află România, nu trebuie uitat, se datorează împrumurilor externe sinucigaşe. De altfel, împrumuturile par a fi singura politică strategică a debilei noastre moral clase politice. Pentru că altfel nu se poate datorită economiei închise, aceste fonduri intră în buzunarele acestor specialişti.

   Ambietaţi de liote de propagandişti, toţi corifeii care au pus stăpânire pe România fac imposibilă orice atitudine care să ducă la reformă. Au în urma lor generaţii de discipoli care le sunt îndatorate, sau, mai exact, afiliate sistemului de subminare naţională. Mulţi pensionabili fac o figuraţie fără nicio poziţionare spre o îndreptare a lucrurilor, nici nu au cum. Oameni de sistem comunist, pentru ei Occidentul a însemnat o nişă în zid, nu absenţa Zidului. Faptul prezenţei lor constante zeci de ani pe firmamentul decizional, al interfaţei, arată că nu s-a întâmplat nimic semnificativ în politică. Cosmetizări după cosmetizări, adaptări de ochii lumii, sistemul în punctul său central rămânând identic.

    

     Nu îi este greu Bruxelles-ului să ţină la distanţă România, o ţară care nu are voce democratică. Nu este greu să se folosească de tot felul de trepăduşi politici pe post de responsabili, militarizând relaţiile, România fiind sub un dublu atac. Totul vine din combustia politică a Statului român. Trezirea societăţii, a tinerei intelectualităţi spre scoaterea ţării din această anestezie ideologică de zeci de ani se poate produce prin redarea demnităţii, responsabilităţii publice. Alergând câţiva parlamentari şi demnitari prin tribunale, chestiunea este doar o simplă simulare a corectitudinii. Simpla introducere a acelui sistem care să facă aproape imposibilă corupţia este esenţială. Evitarea lui este pusă pe seama libertăţii, dintr-un abuz intenţionat de interpretare.

România săracă, umilită, dezorientată este o creaţie la care se lucrează intens. Pentru această Românie s-a semnat un pact Băsescu-Ponta. Numai o asemenea Românie permite luxul unor diferenţe sociale de la cer la pământ, anulând orice etică socială. Unde se află guvernatorul Isărescu în acest iad al lipsei de sens? Printre inspiratori, fără discuţie. Pe cine mai reprezintă Guvernul? Nici săracii, nici bogaţii nu pot fi un criteriu. În ambele extreme s-a instalat o limitare care face din mediul public o arenă incontrolabilă. Violenţa care decide peste tot, la orice nivel, e un indiciu. Atitudinile reprobabile îşi găsesc încet-încet acele justificări care pot legitima dezintegrarea şi anarhia.

  Onorabilitatea, lipsa cuvântului dat, absolutizarea abuzului au cuprins cam tot arealul. Toţi inamicii publici coabitează, dacă nu au făcut-o, constituindu-se în clanuri monstruoase. Atmosfera care se naşte este un imens bruiaj, mai puternic decât cel făcut cândva postului de radio “Europa liberă”. Cu atât mai grav cu cât unele voci, şi nu puţine, păreau a susţine altceva.

România se află în punctul în care poate fi declarat colapsul democraţiei!