Clasa politică românească ar trebui să renunţe la subterfugii...

  Politicienii români subestimează electoratul şi iritarea acestuia…

   Cel târziu până la alegerile locale toată lumea se va fi dumirit cu privire la capacitatea premierului Ungureanu de a mai recupera ceva din credibilitatea sistemului politic românesc. Statutul său de outsider îi conferă, deocamdată, avantajul jucătorului autonom pregătit să critice performanţa şi să tragă la răspundere principalele instituţii ale statului aflate în subordinea sa.

   O politiciană britanică de anvergură şi extrem de originală, Margaret Thatcher, a ajuns legendară inclusiv graţie talentului ei de a se distanţa de o serie de instituţii de stat profund impopulare, continuând să dea glas nemulţumirilor generale faţă de acestea chiar şi în calitate de premier. Şansele de succes ale lui MRU par să depindă acum în bună măsură de aceeaşi strategie, respectiv de gradul libertăţii sale de acţiune pentru a putea proceda oarecum similar.

  Momentan, jocul politic se reduce la câteva acţiuni de minimă consolidare sau lărgire a bazei coaliţiei de guvernare, invariabil impopulară, prin numirea unor membri ai opoziţiei în poziţii de prim rang. Ca atare, Teodor Meleşcanu, ajuns între timp în al optulea deceniu de viaţă, s-a trezit desemnat succesor al lui MRU în fruntea SIE, despărţindu-se în acest scop de PNL cu viteza şi voiciunea unei capre de munte. Primul oier al ţării, Gigi Becali, a dat şi el de înţeles că ar fi fost cooptat în echipa de salvare menită să prevină un dezastru pedelist la Bucureşti cu ocazia localelor. Loialitatea UNPR a fost deja cimentată prin numirile unor foşti pesedişti de vază în fruntea unor ministere-cheie. Speranţa tacită a tuturor pare să rezide în atragerea cât mai multor defectori din USL, fie sătui de fiţele şefilor sau de tensiunile crescânde din Uniune, fie măcinaţi de grija propriei supravieţuiri în condiţiile impusei parităţi pe candidaturi.

  Dar milioane de votanţi continuă să rămână sceptici. Iar cum oamenii nu pot fi nici schimbaţi şi nici ignoraţi, nemulţumirile lor vor trebui analizate minuţios de orice nou premier care îşi doreşte să rămână în prim-planul scenei politice pentru o bună bucată de vreme. În această direcţie ar trebui să marşeze şi „Mişcarea Populară" - promovată până recent de Teodor Baconschi pe post de Înalt Preot, precum şi de o parte considerabilă a liderilor PDL. Zilele trecute, conducerea partidului părea să ezite din nou în privinţa lansării proiectului. Astfel, secretarul general al PDL, Ioan Oltean, a ţinut să anunţe că nu crede că „Mişcarea Populară ar putea fi o construcţie politică oportună pentru alegerile din acest an". Mai mult, pedeliştii nu par a fi convenit nici până acum asupra structurii şi raţiunii arhidiscutatului proiect. Pe când destui ar spera, desigur, să poată ascunde sub preşul noii Mişcări impopularitatea principalului partid de guvernământ, Theodor Paleologu pertracta că rostul acesteia nu trebuie să fie camuflarea PDL, ci promovarea candidaturii lui MRU în cursa pentru Cotroceni.

  Manevrele bâjbâite ale minţilor mai luminate din aripa aflată la putere a elitelor politice româneşti indică, până una-alta, doar că aceasta nu intenţionează să cedeze prea uşor în lupta pentru putere. Pe cât de locvace este în privinţa potenţialelor ei construcţii politice, pe atât de tăcută rămâne însă în chestiunea problemelor şi neajunsurilor populaţiei. S-ar zice că aleşii coaliţiei se deplasează extrem de rar printre oameni din moment ce fie nu ştiu, fie preferă să ignore starea generală de profundă iritare - şi din ce în ce mai greu de înfrânat - a cetăţenilor faţă de postura lor de simpli pioni pe tabla de şah a unui stat meschin şi capricios. Cum se poate ca într-o ţară membră a UE oamenii bolnavi de cancer, al căror număr este oricum cu mult peste media UE din cauza lipsei sistemului de prevenţie, să fie lăsaţi săptămâni în şir fără morfină cu acţiune rapidă sau citostatice? Cum se poate ca o ţară europeană să nu aibă o rezervă naţională de medicamente? Guvernele postdecembriste de până acum ce-au păzit? Iar cum presa românească tot insistă asupra faptului că aleşii îi costă pe românii pauperizaţi zeci de milioane de euro pe lună, recomand călduros tuturor parlamentarilor, grevişti şi non-grevişti, să-şi doneze diurnele, indemnizaţiile şi restul de sporuri până la sfârşitul sesiunii parlamentare în vederea constituirii grabnice a unei asemenea rezerve. Ar fi primul gest de umanitate de care parlamentarii români ar da dovadă în 22 de ani - şi ar cam fi cazul s-o facă. Sistemul de învăţământ, la fel de mizer precum cel medical, a ajuns, la rândul său, bulversat prin introducerea subită a clasei pregătitoare. Nimeni nu zice că directiva UE privind omogenizarea învăţământului în ţările membre nu trebuie tratată cu toată seriozitatea, dar asta nu înseamnă că educaţia formală de la vârsta de 5 ani poate fi introdusă fără o considerabilă pregătire prealabilă.

  Clasa politică românească ar trebui să renunţe la subterfugii, stratageme şi tot soiul de construcţii născute cu forcepsul şi să înveţe în schimb respectul pentru cetăţean. Cât timp politicienii nu îşi revizuiesc serios atitudinea faţă de cetăţeni, cât timp continuă să fie lipsiţi de o minimă civilitute faţă de oameni şi soarta acestora vor pierde din ce în ce mai mult şi mai des.        Opoziţia ar face bine să înţeleagă că populaţia nu este atât de obtuză încât să se lase cucerită doar cu „Jos Băsescu!", pe când coaliţia ar trebui să priceapă măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, că Mişcarea ei Populară va avea parte doar de lehamite în condiţiile în care lipsa de respect faţă de cetăţean a celor care o compun rămâne aceeaşi. O mişcare populară autentică fie porneşte de jos, din mijlocul oamenilor, fie face din neajunsurile acestora principalul ei obiectiv. Dacă proiectul reprezintă însă doar o stratagemă ieftină de PR pentru a scăpa cât de cât de un dezastru electoral, atunci coaliţia va meşteri garantat la o grenadă care îi va exploda drept în faţă. Iar dacă ambiţiile politice ale premierului Ungureanu se întind dincolo de actualul său mandat, indubitabil extrem de dificil, atunci ar fi bine sfătuit să reflecteze îndelung dacă o „Mişcare Populară" de o asemenea calitate îi poate folosi cu adevărat la ceva.