Când un ofiţer al armatei române, fie el şi în rezervă, nu are nicio tresărire nervoasă atunci când este atinsă onoarea şi demnitatea propriei ţări, acuzaţia de trădare nu este deloc gravă. Când acel ofiţer este preşedintele României iar din această poziţie tratează din mers probleme care zgândăre coarda sensibilă a ardelenilor mai ales, ce contra-argument are preşedintele pentru a mai convinge că se mai află în slujba tuturor românilor?
Românul spune că paza bună trece primejdia rea! În faţa jignirilor lansate de la Budapesta şi din Bucureşti de oficiali ai statului ungar, preşedintele României întoarce privirea. Venit de la un secretar de stat sau un ambasador, domnia sa nu consideră demn de răspuns un scuipat aruncat pe obrazul ţării şi al românilor. Preşedintele Traian Băsescu este un rezistent, motiv pentru care acceptă să fie acoperit de scuipaţi câtă vreme aceştia nu au ştampilă prezidenţială de Budapesta.
Aflat sub steagul UE, NATO şi FMI, preşedintele Băsescu pare să fie tot mai desprins de realitatea românească, fiind imaginea tot mai ingrată a trădării interesului naţional, a decăderii morale şi a demnităţii de a fii român. Din nou, între România şi propriul scaun, Traian Băsescu alege scaunul. Nu este primul conducător care a trădat totul pentru a rămâne la cârmuire. Gesturile vasalului preşedinte transmit disperarea cu care acesta se ţine de funcţia primită cadou de la stăpâni, fie că aceştia sunt de peste Atlantic, de la Bruxelles sau de la Budapesta. Căci acestora le este loial Traian Băsescu, nicidecum românilor. Vasalul Traian Băsescu plăteşte scump scaunul de preşedinte al României, dar plata o asigură ţara şi poporul român.
Imaginea curajosului care avea întâlniri
directe numai cu marele licurici, a devenit o umbră care pendulează
între două lumi: una în care nimic nu îl mai reprezintă - România, alta
în care poziţia de vânzător şi trădător îl mai păstrează încă în scaun -
UE, SUA. Pentru Traian Băsescu, bătălia cu Rusia pentru o Transnistrie
devenită străină este mai justificată decât respectul pentru o parte din
teritoriul României, cu toate efectele care decurg în plan economic şi
geostrategic. Este o dovadă a modului în care acesta înţelege politica
din estul Europei unde se află România. Într-o perioadă în care China
riscă un conflict regional numai pentru a demonstra că istoria şi
teritoriul naţional sunt intangibile (Insulele Diaoyu), preşedintele
României nu vede, nu aude! Poate nici bătălia Agentinei pentru Insulele
Falkland nu este reprezentativă. Realitatea nu îl ajută nici în
condiţiile în care, economic şi militar, România este condusă de la
Bruxelles, acolo unde se află sediile UE şi NATO.
Care este STRATEGIA PENTRU ROMÂNIA
demonstrată de preşedintele Traian Băsescu, alta decât coabitarea
obraznică alături de cei care scuipă obrazul ţării? Care ne mai sunt
aliaţii oneşti? Pentru ce, încă odată, preşedintele României joacă pe
alte mize şi în alte echipe decât alături de Parlament, autoritatea
supremă în stat? Cât mai trebuie demonstrat şi cu câte argumente că
cetăţeanul Traian Băsescu, din funcţia de preşedinte, prin indiferenţa
şi sfidarea manifestate în faţa problemelor sensibile ale ţării, se face
vinovat de trădare?
Relaţia cu Ungaria trebuie tratată
într-un mod mai special, cu diplomaţie şi decenţă, asta neînsemnând că
Budapesta sau vreun oficial maghiar îşi poate permite să trateze România
ca pe propriile buzunare. Regionalizarea Europei este un fenomen căreia
cu greu ne vom putea opune fără a pierde tot mai mult din actul
decizional, în favoarea instituţiilor UE. De aici, însă, până la
acceptarea unui tratament lipsit de decenţă, este cale lungă. Pentru că,
în ultimul act al interferenţei de la Budapesta, numai copiii de
grădiniţă au în faţă motivaţia unui drapel de judeţ. Asta ca şi cum
preşedintele Traian Băsescu nu ar fi şi nu ar acţiona similar, cu sau
fără şuviţă peste chelie. Numai că Traian Băsescu s-a clamat singur
preşedinte-jucător în clipa în care a primit o ţară la cheie, intrată în
NATO şi cu negocierile de aderare la UE finalizate. După şapte ani,
lipsit de jucăriile şi sclavii din plan local, nu mai ştie să joace. Sau
nu mai primeşte încuviinţarea, fapt care ar fi cu atât mai umilitor
pentru întreaga naţiune română, câtă vreme văpaia steagurilor secuieşti
nu pare să fie decât un firav semnal a celor care vor să vină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu