Este numai...LUCRAREA NOASTRĂ

   Disperarea a milioane de români obligaţi să trăiască opt ani de zile în „Infern”, sub cârmuirea unui laic pervers, farsor şi mitoman, este nu doar urmarea, dar şi dovada în plus că, într-adevăr, Dumnezeu nu „bate”, nu loveşte cu parul, nici cu pumnul în plex sau în faţă şi că, în general, atât în dimensiunea revanşei, cât şi a dreptăţii pământene, Dumnezeu are propriul său cântar şi măsură. Pe cât de întortocheate, pe atât de subtil-pilduitoare sunt căile sale.

    E drept că, în rumoarea, în forfota şi delirul existenţial cărora le cad victime, deopotrivă, preceptele decalogului şi morala, tentaţia transferului de putere şi de decizie către transcendent şi divinitate e proporţională cu lejeritatea cu care, noi înşine, ne abandonăm destinului socotit implacabil sau ori de câte ori ignorăm idealurile şi adevăratele rosturi pe care ni le-a croit „accidentul” istoric al fiinţei. Aşa încât, privim cu înţelegere şi justificare revolta cetăţenilor ţării pentru uşurinţa, vecină cu blasfemia chiar, cu care Papa l-a îngăduit în preajma sa pe Băsescu, ca şi faţă de aroganţa cu care, un individ ca el, fără nimic sfânt, ba, încă, cu o conştiinţă atât de încărcată de matrapazlâcuri, mitocănii şi diversiuni, invocă cu seninătate protecţia divină şi o ia în posesie.Dar, dacă e un fapt cert că Dumnezeu nu bate cu parul iar de multe ori ni se pare de-a dreptul impasibil şi „surd” la rugile noastre cele mai fierbinţi, atunci cu ce oare „loveşte” El din moment ce am simţit nu o dată, pe propria piele, acţiunea sa punitivă ori binefăcătoare, aşa cum ne place să credem că i se datorează?

   Cât despre farsorul care se visează, pe lângă grade, şi cu epoleţi de inspiraţie divină, să nu socotim că e de datoria Domnului să ne scape de el. Să nu-l împovărăm pe Dumnezeu cu o misiune care, de fapt şi de drept, ne revine, ba, chiar ni se cuvine nouă.

Băsescu, ilegitimul, tăietorul de frunză la câini, cu largul concurs al complicităţilor interne şi al dezlegărilor internaţionale, se pregăteşte, după tipicul consacrat, adică fără ruşine şi fără nicio jenă, să ne joace ultimul act al farsei, să ne aducă şi ultimul afront: aşteaptă deci ca, după încă două sezoane de stat cu burta la soare şi alte două de alunecat cu sania mobilă, odată ajuns la sfârşit de mandat, să ne râdă în nas şi să ne hăhăie ieşind pe poarta Cotrocenilor, „Yes! V-am făcut, proştilor!!”.

Dacă aşa ori nu vor sta lucrurile, nu pe Dumnezeu ar trebui sau nu să-l facem răspunzător devreme ce chiar El, dacă ne-am pricepe să-l întrebăm şi mai ales să-l auzim, cu siguranţă, ne-ar spune că e numai şi numai Lucrarea noastră!....