Obişnuiţi-vă cu secolul 21 !

 

 

 

 

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
"Viaţa-n libertate ori moarte" strigă toţi. 

În final, a rămas unul singur.

 

In filmul Highlander, nemuritorii îşi tot tăiau capetele unii altora, până când rămânea unul singur, care desigur, neputând să-şi taie singur capul, este declarat câştigător.

   Exact aşa s-a întâmplat şi cu Uniunea Europeană. 

   La început erau o grămadă de prostănaci, care se ameţeau cu idei socialiste:

 solidaritate europeană, şanse egale, graniţe libere, voturi egale în Parlamentul European.

Nişte idioţenii nerealiste, care s-au prăbuşit la prima criză: pentru că toate drepturile ăstea nu sunt gratis.

-Costă – şi costă enorm!

-Pe banii cui?

-Păi ai firmelor private, desigur:de aceea în toata Uniunea Europeană taxele au sărit până la cer...

 

Duelul de încălzire.

 Primul "nemuritor" care şi-a luat jucăriile şi a plecat, a fost Marea Britanie.

 Pentru că economia britanică se bazează de vreo 200 de ani, pe serviciile financiare şi pe investiţiile străine:

-Londra este (alături de Hong Kong şi Singapore), cel mai bun loc de pe Pământ, în care poţi să deschizi o firma. Dacă englezii ar fi adoptat modelul social european şi ar fi crescut taxele - adio investiţii străine, adio economie britanică.

Aşa că, ia duceţi-vă dracului cu prostiile voastre socialiste!

Noi o să ne facem uniunea noastră, cu fraţii americani.

 

Măcelul.

După aia, au fost decapitaţi rapid "nemuritorii" mai mici şi mai tăntălăi (esticii şi sudicii):

care s-au înghesuit la Bruxelles în decembrie, în speranţa stupidă că vor fi scoşi din criză de către cei mari.Dar au rămas cu gura căscată: în loc să le dea, boşii le-au cerut să scoată ei banii (şi anume, vreo 50 de miliarde de euro).

 Hai repede, până nu ne suparăm!

 N-o să uit niciodată faţa uluită a preşedintelui român,Traian Băsescu, când si-a dat seama că

"prietenii europeni" n-or sa-l ajute cu nimic, ba dimpotrivă, o să-l afunde şi mai adânc, ca să scape ei.

Imbecilii ăştia mici chiar crezuseră în poveştile cu egalitatea.

 

 Hahaha…

 

Bătălia finală.

La sfârşitul lui decembrie 2011, mai rămăseseră doar doi mari:

           Angela Merkel si Nicolas Sarkozy (celebrul cuplu Merkozy).

Aşa că cei doi au hotărât ca, după Revelion, toate ţările din UE să introducă în Constituţiile naţionale o limită a datoriei.

O chestie excelentă, zic eu: pentru că spulberă toate iluziile socialiste.

Adio bunăstare pentru toţi (care fost posibilă doar prin creşterea deficitului) şi adio egalitate: păi din clipa în care ţi se ordona ce sa scrii în Constituţie, nu prea mai poţi fi numită tara independentă.

Dar lovitura de graţie a venit după Revelion.

 

Franţa şi-a pierdut ratingul AAA,.... Germania NU.

 

Ratingul, de fapt, a fost doar o formalitate: era clar de multă vreme că economia Franţei trage să moară, sub povara cheltuielilor sociale, în timp ce programul dur de austeritate impus de Angela Merkel a ţinut economia Germaniei pe linia de plutire.

 

Aşa a dispărut cuplul "Merkozy".

 

Franţa a fost decapitată: nu mai are nici un cuvânt de spus. Germania a rămas singură, liderul de necontestat al Europei.

Iar Europa sociala, aşa cum o cunoşteaşi, e terminată pe veci.

 

Adio, Uniunea Europeana. Începe Imperiul Europa!

    .....4 milioane de kilometri pătraţi, 500 de milioane de oameni, 16.242 de miliarde de dolari anual.

Niciodată în istorie, vreun stat cu suprafaţa şi populaţia Uniunii Europene nu a dispărut atât de repede.

   UE este mai mare decât Imperiul Roman: dar Roma a rezistat 1400 de ani. Uniunea Europeană doar…20 ani. !!!!

   E cel mai mare eşec politic din toate timpurile.

   Ce dovadă mai bună decât asta, că Europa sociala a fost un vis stupid, că protecţia socială este o otravă pentru orice stat şi că socialiştii sunt nişte nebuni periculoşi care trebuie eliminaşi cât mai rapid?

    Timp de 20 ani, socialiştii au avut pe mână resurse imense şi putere de decizie absolută: praful şi pulberea s-a ales!

 

Deutschland uber alles!

Noua Ordine Europeană va fi decisă de Germania. Germania e marele câştigător al războiului economic: nu pentru că a învins pe cineva, ci pentru că e singura rămasă în picioare în faţa crizei.

Celelalte tări nu vor mai fi consultate, nici măcar de formă.

Acum doi ani vorbeam de barca de salvare germană, în care nu vor încăpea decât câteva tari:

 

Austria, Ungaria, Cehia, Olanda, poate şi ....   Polonia.

 

Ele vor fi nucleul dur al noii economii europene!!!!!

 

(vezi Noua Ordine Europeana nu include România).

 

Ele îşi vor limita datoria externă prin Constituţie – pentru ca aşa vrea Germania.

Ele vor scoate în afara legii protecţia sociala – pentru ca aşa vrea Germania.

Nu-ti convine?

 ...Păi scufunda-te în haos, război civil, foamete. Sau aveţi impresia că o ţară ca România o să scape ea singura, în vârful muntelui, cu mioriţa, cu naiul şi cu brânza ei?

 

Hahaha…

 

Aşa cum are un câştigător net, criza are şi un perdant net: coada cozilor, prostul proştilor, râsul lumii, sclavul sclavilor.

Acest perdant absolut se numeşte România.

 

Un nou pact Ribbentrop-Molotov.

Care de data asta, va fi respectat cu sfinţenie de ambele parţi.

Germania are nevoie disperată de resurse – pe care Rusia le are.

Rusia are nevoie disperata de tehnologie – pe care Germania o are.

Să le ia cu forţa? Păi au încercat deja în 1940: şi e nerentabil.

Nici una din ele nu poate supravieţui singură în faţa concurenţei americane şi chineze.

Mai ales că în jurul Chinei, sunt mulţi alţi producători, chiar mai ieftini: Taiwan, Singapore, Malaiezia, Thailanda, India.

Competiţia e pe viaţă şi pe moarte.

Protestele antiglobalizare sunt stupide, pentru că economia s-a globalizat deja.

 

 La fel criminalitatea.

 

Statele n-au încotro, decât să se adapteze – sau să dispară.

 

Un secol de fier.

Urmează o dictatură de dreapta cum n-aţi mai văzut.

Nu una naţionala: ci globală.

Nu una infantilă, cu marşuri şi drapele militare,ca în secolul 20: ci una a eficienţei, a banului, a firmelor private.

Una în care armata şi politia nu vor mai fi ale "poporului": ci ale celor care le plătesc salariile (aşa cum e normal).

O dictatur în care stăpânii nu vor purta pistol şi decoraţii, ci costum şi cravată.

Dar te vor condamna la moarte mult mai simplu, din faţa calculatorului, în timp ce dau mâna cu tine, îţi zâmbesc şi-ţi spun: regret, nu avem nimic de lucru pentru o persoana ca dumneavoastră. Mă tem că apăreţi pe lista neagră.

   Urmează o dictatura în care criminalii de stânga nu vor fi trimişi în lagăre, ca în secolul 20 :  ci transformaţi în bănci de organe pentru cei bogaţi.

 Sângele şi organele sunt o resursă preţioasă: e neprofitabil să le iroseşti, când poţi să le vinzi.

Urmează o dictatură unde va domni o singura lege: a capitalului, a competiţiei libere, a exploatării.

Sărăntocii şi incompetenţii deja au fost doborâţi de criză: imaginaţi-vă o cizma, care le va strivi acum faţa.  Nu pentru o zi sau un an : ci pe vecie.

 

 Criza nu se va mai termina niciodată !!!!!!

 

Obişnuiţi-vă cu secolul 21 !  

 

Statul român capturat...

   Statul eşuat,statul huligan....
 

“État voyou” a fost expresia folosită zilele trecute despre statul român de deputatul francez Pierre Lellouche, fost ministru, adică “stat derbedeu”, “stat huligan”. Deputatul francez îi atrăgea atenţia ambasadorului român la Paris, Bogdan Mazuru, că el, ambasadorul, cunoaşte cu siguranţă condiţiile absolut nedemne pe care le îndură ţiganii, cu toate miliardele de euro deversate de Europa pentru a ajuta România. Unde au dispărut miliardele, pe care nu le-au văzut nici România şi nici ţiganii români, nu e deloc clar. Iar expresia “État voyou” (rogue state, în engleză) poate fi folosită despre România ? Se discută de multă vreme, mai ales în SUA, despre rogue states, failed states (state eşuate), stat mafiot, stat capturat etc. Se fac liste şi clasamente. Le puteţi găsi pe Internet. A atins România nivelul unui stat capturat, al unui stat eşuat ? Tot zilele trecute, Doru Bădescu, preşedintele CNAS, şi-a prezentat demisia, care i-a fost acceptată, după ce i-a acuzat pe preşedintele Băsescu şi anturajul său de practici mafiote în legătură cu readucerea dr. Lucian Duţă la CNAS. Să fi ajuns România atît de jos, încît să i se poată aplica etichete atît de teribile ?
    Dar care a fost şi încă ar trebui să fie rolul statului ?  Să cităm un mare economist român şi om de stat exemplar, uitat azi, în febra privatizării bunurilor statului şi a statului însuşi, cu instituţiile sale, să-l cităm pe liberalul Vintilă Brătianu : “Evul modern, distrugînd feudalitatea, a adus după o lungă luptă constituirea statelor pe bază mai întîi teritorială, apoi naţională. Nevoile economice, ca şi cele politice s-au schimbat în această perioadă şi schimbul nu numai nu s-a mai limitat mai cu seamă, ca în Evul Mediu, între oraş şi satele dimprejur, dar după ce s-a întins în hotarele fiecărui stat, a depăşit şi pe acesta. Dar pînă acum trei secole rolul statului era restrîns mai cu seamă la apărarea contra agresiunilor din afară. Statul nu-şi înţelesese pînă atunci nici rolul său social, nici moral, nici economic. Ideile nouă care s-au rezumat în urmă în Revoluţia mare franceză au modificat cu totul tendinţele de pînă aci. Unificarea statelor moderne, concentrarea lor pe naţionalităţi, ideile nouă sociale, morale şi economice au făcut din stat prima putere şi ocrotitorul tuturor intereselor mari ale naţiunii. Interesele nouă sociale şi culturale, care au apărut în secolul al nouăsprezecelea, modificările pe care noile mijloace de transporturi şi maşinile le-au adus în comerţul şi în regimul internaţional, schimbarea chiar a mijloacelor de apărare şi de luptă în război au scăzut rolul individului izolat în afacerile de interes general şi l-au trecut statului organizat cu personalul lui special, cu mijloacele lui de tot felul” (“Economia financiară şi cea naţională”, decembrie 1905).
    

  Statul aşa cum îl cunoaştem azi nu are mai mult de 200 de ani. Îşi are începuturile în Revoluţia franceză de la 1789, în Declaraţia de Independeţă americană, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, şi există cu adevărat abia după revoluţiile europene de la 1848, odată cu apariţia statelor-naţiune.
  Înainte era principele, regele, care spunea, ca şi Nicolae Ceauşescu sau Traian Băsescu în desele lor momente de rătăcire : ”L’État, c’est moi !” (Ludovic al XIV-lea). La fel cum a apărut în istorie, statul-naţiune poate să şi dispară. La fel cum istoria nu e un progres continuu şi cum prostia e consubstanţială omului.
 În jurul lui 1989 (înainte şi după) au fost create condiţiile pentru a se trece la atacul asupra statelor slăbite de o ideologie delirantă, cea comunistă. Tot atunci, băncile au fost lăsate libere să amestece banii populaţiei pe care îi aveau în grijă cu afacerile speculative, periculoase. Şi tot atunci au fost lansate în forţă teoriile despre mondializare, despre globalizare. Cam atunci şi în condiţii dintre cele mai periculoase a început şi afirmarea aşa-zisei democraţii posttotalitare în România. Cu activişti PCR de linia a doua şi a treia, cu securişti acoperiţi şi descoperiţi, cu interlopi, bişniţari şi tot felul de napoleoni, hitleri, stalini, ceauşeşti, ilieşti, vadim-tudori, petre-romani necunoscuţi pînă atunci. Plus vestici şi interese străine multiple, aventurieri de pe alte meleaguri porniţi către un El Dorado estic. Şi a început privatizarea. Adică trecerea în proprietatea privată a bunurilor statului comunist, acumulate timp de 50 de ani.
 Prin orice fel de mijloace.
 Cu bani şi, mai ales, fără.
 Dar lucrurile nu s-au oprit aici.
    Dacă Emil Constantinescu a deschis larg frontierele prin 1998 către tot felul de investitori care de care mai voyous, mai derbedei, iar la intern “miliardarilor de carton”, Adrian Năstase, după 2001, a trecut la privatizarea în beneficiul său a partidului socialist de guvernămînt şi apoi chiar, temporar, a postului de prim-ministru, cu Palatul Victoria cu tot, tot temporar. Adrian Năstase a produs frică, iar “gardienii” noştri, împreună cu “gardieni” străini, au decis că trebuie adus preşedinte Traian Băsescu. După nici un an de ezitări, după filmul “răpirii din Irak”, Traian Băsescu a trecut la privatizarea funcţiei de preşedinte al României, plus Justiţie, cu procurorii şi judecătorii ei, servicii secrete, armată şi ce-a mai considerat el că-i este de trebuinţă. Desigur, odată cu Adrian Năsase, din 2001, şi cu Traian Băsescu, din 2005, baroni locali, într-o stupefiantă faună, au trecut ei înşişi la privatizări ale unor hălci substanţiale din statul român. S-au privatizat prin furt calea ferată, poşta, şosele şi drumuri naţionale. Exemplul mai vechi al privatizării flotei a fost o bună lecţie pentru toţi. Cu alte cuvinte, interlopii, securiştii, oameni fără nici o meserie au purces la privatizarea tuturor activelor, instituţiilor şi demnităţilor statului, şi i-au lăsat acestuia toate pasivele, plata pensiilor şi a salariilor către funcţionari, învăţămîntul şi sănătatea. Care au fost preluate, probabil cu un gînd cu bătaie lungă, de FMI şi de UE.
 Unde mai este statul român ?
 De ce ne mai plîngem ?
 La cine mai facem apel în lungile noastre diatribe ?
 Şi care este pasul următor ?
 Desigur, regionalizarea !
    Cu regionalizarea ne vom rezolva şi ultimele probleme. O parte (Banatul şi Hunedoara) va merge spre Italia. Altă parte va merge, natural, spre Ungaria. O a treia parte va fi luată în grijă de Austria. Moldova se va duce către Moldova. Vor mai rămîne Bucureştiul şi Dobrogea, cu bazele militare americane, care vor trebui să fie finanţate de FMI pentru că, fără restul ţării, n-au cum supravieţui.
 De ce îşi mai pierd parlamentarii noştri timpul cu o nouă Constituţie ? La ce va mai fi ea de folos ?
...Şi, pentru că am pornit de la expresia “État voyou”, pe care ne-a aplicat-o Pierre Lellouche, să încheiem cu analiza unui cercetător francez, Daniel Labaronne, care plasa încă din 2002 România în fruntea statelor capturate în Europa de Est : “Ţările în care statul a fost capturat în cel mai înalt grad – România, Georgia, Republica Slovacă, Croaţia, Bulgaria, Kirghizstan, Rusia, Ucraina, Moldova şi Azerbaidjan – sînt şi cele în care progresul în materie de reforme economice şi managementul întreprinderilor, măsurate după indicatorii BERD, sînt cele mai slabe. Această dublă relaţie statistică sugerează că privatizarea statului în beneficial unei minorităţi duce la reforme parţiale, neterminate, care duc în general la o creştere slabă. Ea arată că privatizările, din moment ce sînt confiscate de o elită, nu sînt însoţite de o ameliorare sistematică a guvernanţei corporatiste, contrar presupuselor teorii ale modelului-standard” (“Les privatisations à l’Est : une question de politique économique ou d’économie politique ?”, Université Montesquieu – Bordeaux IV).
Ce-ar mai fi de adăugat pentru a întregi tabloul ? Tot în aceste zile, OCDE a publicat cifrele migraţiei internaţionale la nivelul anului 2011. România se plasează pe locul doi, după China, cu 3,5 milioane de români care au plecat din ţară. Şi numai la nivelul anului 2011 au emigrat din România 310 000 de persoane către statele OCDE. În 2007, anul aderării noastre la UE, România a trecut înaintea Chinei, cu 549 000 de imigranţi români, faţă de 518 000 de chinezi. Românii constituie cele mai mari comunităţi de imigranţi din Spania, cu 896 000 de persoane, şi Italia, cu 968 000. Acesta este rezultatul guvernărilor succesive Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Năstase şi Ion Iliescu din nou, şi de două ori Traian Băsescu. Naţiunea română îşi părăseşte în masă propriul stat capturat în mare măsură, probabil peste 50 %, aproape eşuat (failed, în engleză).
 Sursa:cotidianul.ro

O ţară distrusă şi vândută..pe mai nimic

  În copilărie,la şcoală ne învăţau să fim mândri că al nostru drag popor nu a fost un popor de cotropitori. Nu mai am acea mândrie din copilărie, ci un necaz chinuitor; asta pentru că am observat un lucru: cotropitorii (acei războinici de ieri) sunt invadatorii economici de azi, iar aceştia au un standard de viaţă pe care noi îl invidiem; imperiile lor teritoriale de altă dată sunt imperiile economice de azi- asupriţii sunt aceiaşi, adică noi- cu acelaşi trai amărât, iar din când în când mai primim o ciosvârtă să ne astâmpărăm o posibilă sete de revoltă!

    Sincer, nu pot să-i condamn pe aceşti invadatori, cred că e în natura biologică a oamenilor să fie împărţiţi precum celelalte vieţuitoare, în prădători şi rumegători.
 

Nu-mi place să constat faptul că, într-adevăr, avem comportamentul rumegătoarelor: speriaţi şi dezbinaţi. Urăsc şcoala pentru faptul că m-a învăţat să fiu mândru de statutul meu de necotropitor, urăsc şcoala pentru că mi-a impus statutul de rumegător, dându-mi drept exemplu înţelepciunea ciobanului mioritic; sincer, omul ăsta, ciobanul mioritic, trebuie dat ca exemplu negativ în şcoli, cum e posibil să ştii că unii vin să te omoare pentru a te tâlhări iar tu să te apuci să faci ordine în gospodărie, ca după episodul morţii gospodăria să fie ordonată? Să aibă ăia ce să fure mai bine? Preferam să ştiu că ciobanul mioritic le-a luat-o ălora înainte trimiţându-i el pe ei în mormânt (parcă unul din principiile româneşti spune că paza bună trece primejdia rea!!!).

       Vă amintiţi episodul din anii ‘90, când unii dintre ai noştri strigau “nu ne vindem ţara!”? Au apărut apoi şi susţinători ai teoriilor conspiraţioniste care susţineau că împotriva României există un plan diabolic. Mulţi am râs, alţii am spus răspicat: “ai dom’le că n-are cum să se întâmple aşa ceva” (românul în blândeţea lui nu concepe că omul este predispus răului).

   Iată că după douăzeci si trei de ani, invadatorii nu se mai ascund, unii dintre ei îşi recunosc isprava pe faţă: “Pe 10 octombrie 2007, la trei luni după ce a devenit preşedinte al statului Israel, Shimon Peres producea o afirmaţie năucitoare, la Hotelul Hilton din Tel-Aviv, în faţa a sute de reprezentanţi ai cercurilor diplomatice evreieşti: Israel cumpără România!” .....

 Vom spune: ei, şi ce dacă ne-au cumpărat! 

 Numai că nu ne-au cumpărat spre binele nostru ci spre al lor. Avuţia noastră au cumpărat-o pe nimic (câteva zeci de miliarde de dolari a obţinut România pe o economie, fără a fi luate în calcul resursele solului şi subsolului, echivalată în 1990 la 800 de miliarde de dolari!). Dar faptul că ne-am vândut totul pe nimic nu este singura tristeţe, pentru că cei care ne-au cumpărat ne-au şi îndatorat, adică suntem şi cu gospodăria vândută şi cu bani îndatoraţi!

 Ce pot să spun despre aceşti băieţi pricepuţi care ne-au cumpărat?: bravo lor - ruşine nouă!

 Ruşine pentru că nu am reacţionat de fel şi nu am apărat dreptul pe care l-am primit prin faptul că ne-am născut pe aceste meleaguri: acela de a fi stăpâni pe bogăţia pământului natal şi pe frumuseţea acestuia. Potentialii bogaţi sunt acum percepuţi ca cerşetori ai Europei (jignirea a fost difuzată pe toate canalele TV, când un distins francez a prezentat salutul românesc: o mână întinsă în semn de cerşeală - asta în timp ce românul într-adevăr se zbate în sărăcie, sărăcie cauzată de faptul că şi francezii sunt unii dintre cei care storc România de bogăţie. Asta da batjocură: după ce ne sărăcesc mai şi râd de noi).

  Datori nu suntem numai noi, ci şi generaţiile care ne vor urma: adică copiilor noştri le-am pregătit un viitor de sclavi! Într-adevăr, noi generaţia post-revoluţie am distrus acest viitor, noi şi stimabilii guvernanţi de către noi aleşi: aceşti şacali aleşi drept păstori ai turmei, primind frâiele deciziei economice si politice, începând cu Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Mugur Isărescu, Adrian Severin, Viorel Hrebenciuc, Călin Popescu Tăriceanu, Traian Băsescu, Emil Boc, ş.a., au mizat pe lobby-ul evreiesc pentru a accede şi a se menţine la Putere. Puterea a însemnat în schimb vânzarea bogatei grădini româneşti, cea care ne hrănea.

  Principalii cumpărători ai României sunt cu adevărat afacerişti israelieni şi tot ei sunt în spatele instituţiilor financiare care ne-au împovărat cu datorii. Prim-ministrul Israelului a raportat în kneset (parlamentul israelian) că misiunea de a cumpăra România a fost îndeplinită. După ce politicienii israelieni recunosc faptul că oamenii de afaceri israelieni au cumpărat România, aflăm şi scopul final al acestei acţiuni: actuala locaţie a statului israelian este una nesigură pentru poporul evreu, peste tot sunt înconjuraţi de state neprietenoase şi greu de stăpânit economic, sunt o enclavă într-o lume islamică. Prin cumpărarea României, israelienii pregătesc un teritoriu de rezervă pentru ei.

  Vă miră acest aspect? Gândiţi-vă la faptul că dintotdeauna aceste meleaguri au fost râvnite de toţi. Să nu vă închipuiţi că băieţii ăştia sunt nişte neştiutori şi vor da buluc pe meleagurile româneşti, nu, se vor feri să întâmpine opoziţie din partea populaţiei. Ei vin încet, unii ca oameni de afaceri, apoi alţii ca angajaţi, adică încet şi cu răbdare.

  Pentru a pregăti terenul propice mutării populaţiei israeliene pe teritoriul României se acţionează, astfel:
- în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;
- crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;
- îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;
- distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;
- disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă, etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor institutii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie - rezultatul s-a văzut!

  Toate aceste acţiuni se desfăşoară sub directa îndrumare a cumpărătorilor acestei ţări şi sunt săvârşite de ai noştri aleşi, o şleahtă de pungaşi puşi pe jaf şi distrugere, că deh, popor, conducătorii cinstiţi se pare că nu îţi plac şi-ţi tai singur crenguţa de sub picioare.
  În lipsa unităţii sociale nu rămâne decât să lansăm o rugăciune către ei, cumpărătorii meleagurilor şi bogăţiilor noastre, cei către care stăm cu mâna întinsă cerând bani pentru a supravieţui:
  Te rugăm pe Tine, Prea Deşteptule Israel, Te rugăm pe Tine, Prea Descurcăreaţă Franţă (etc. că sunteţi mulţi) Fie-vă milă, o Vouă Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie neştiutoare dar şi nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Grădină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci- pe principiul cade omul din pom şi păcat să nu tragă un pui de somn - noi v-am dat vouă această Grădină pe degeaba iar acum suntem goi în toate! Iar de-o fi să nu ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi voi pentru noi şi să ne culegeţi şi nouă roadele!

 As mai adauga la toate acestea faptul ca tradatorul de neam, Basescu, le demonstra romanilor din Chicago, de ce e mai bine pentru ei sa stea acolo in America! Celor din Spania le multumea ca stau afara si ca nu vin in tara sa ia … asigurari sociale (!?!), fara sa se gandeasca ca in 2-3 ani, daca vor ramane doar batranii, n-o sa mai aiba cine sa le PLATEASCA PENSIILE!

MARŞ DE ADIO - (COLEGILOR MEI MÂRLAMENTARI)
de Adrian Păunescu

La muncă, derbedei, că trece anul
şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.
Făceaţi pe democraţii cei cucernici,
Piz… mamii voastre de nemernici.

Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine
şi-apoi convingeţi-vă că e bine.
C-aţi luat o ţară de mai mare dragul
şi i-aţi distrus averile şi steagul.
S-ajungem colonia de ocară
care-şi va cere scuze în maghiară.
Şi , prin complicităţi cu demoni aprigi,
aţi desfiinţat uzine, câmpuri, fabrici.
Şi, prin vânzări de ţară infernale,
aţi omorât cu voia animale.
La greul greu care mereu ne-ncearcă,
răspundeţi cu un greu de moarte, parcă.
Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu
întoarceţi România-n Evul Mediu.
Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,
v-aş desena cu acul, să vă sperii.
Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,
ci credite din călimări străine.
Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina
şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina.
Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul
s-au compromis negustorind Ardealul.
De unde sunteţi, mă, din ce găoace,
cum v-au putut părinţii voştri face?
Ce condimente le-au picat în spermă
de e trădarea voastră-atât de fermă?
Aţi pus nenorocita voastră labă
pe-această tristă ţară Basarabă.
Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul
s-o faceţi curva voastră de serviciu.
Mimaţi respectul pentru cele sfinte,
dar vindeţi şi pământuri şi morminte.
Aţi inventat examene severe,
supunere poporului spre-a-i cere.
Şi toată zbaterea a fost degeaba
că-n nas mai marii v-au închis taraba.
Minciuna voastră v-a adus pe scenă,
actori într-o politică obscenă.
Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară,
ia cereţi-vă puţintel, afară.
Decât să vă trimită ţara noastră,
mai bine mergeţi voi în mama voastră.
Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară,
şi nu albanizaţi această ţară.
Băgaţi viteză, că vă trece anul
şi s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul.
Şi ce vă pot eu spune la plecare
decât lozinca lui Fănuş cel mare:
Nenorociţilor, se rupe şnurul,
“La muncă, la bătut ţăruşi cu curul !”

Acest mesaj nu este îndreptat împotriva vreunui popor pomenit în aceste rânduri, ci dimpotrivă, e o admiraţie pentru capacitatea altor popoare de a străluci prin bogăţiile altora!

  sursa:gandeste.org

Parlamentul într-o zodie cenuşie

   "PARLAMENTUL RUŞINII"...Definiţia a făcut carieră după 89. În câteva reprize, pe drept sau nedrept, Parlamentul a fost catalogat ca fiind al ruşinii. Formula comprimată îndesa în ea nemulţumire publică, iar presa n-a obosit s-o întrebuinţeze până la uzura completă. Apoi a fost zvârlită la coş, Parlamentul intrând şi el într-o zodie cenuşie, nici alb-luminoasă, nici neagră. Băsescu, gelos pe o mulţime aleasă de plebe, mai greu de controlat decât una bucată premier, să zicem, s-a îngrijit să deşerte abundentele zoaie ale limbuţiei sale peste instituţia supremă a democraţiei. N-a mai fost un „Parlament al ruşinii”, ci unul al celor „322”, unul prea numeric, unul bicameral care trebuie mutat la garsonieră (prima măsură a „democraţiei” sovietice ajunse la cârma României, cum ne spune academicianul Giurescu, a fost schimbarea parlamentului bicameral într-unul unicameral). Când Parlamentul i-a fost aproape în totalitate vasal, Băsescu a mai înmuiat-o şi a trecut la alte teme: moguli, tonomate şi altele dragi sufletului său alterat de ură şi îmbătat nu numai de spirtoase, ci mai ales de putere, putere în formă pură, putere totală.
 

   Al treilea referendum de demitere a lui Traian Băsescu (mă refer aici la alegerile parlamentare care au fost, după alegerile locale, runda ultimă de încercare populară de a scăpa de arendaşul din Deal) a urcat în Casa Poporului cel mai mare număr de aleşi care aveau mandat din circumscripţiile lor să-l trimită acasă pe Băsescu. Să facă dreptate până la capăt, să schimbe legile strâmbe cu unele care să îngrădească triumful strigoilor care ronţăie banul public, să, să, să… 

      Ce face Parlamentul actual, compus trei sferturi din aşa zişi anti-băsişti? Ce face şi Ponta. Coabitează!!! În comparaţie cu trădarea de care este acuzat premierul (cei mai numeroşi cetăţeni definesc astfel gestul liderului USL), trădarea de care se face vinovat Parlamentul este strivitoare, de neînţeles, nemernică. Despre Ponta citesc că a fost şantajat, că aşa e el, că e „securist” (când dracu să se facă pentru că era mic în vremea securităţii?!)... Parlamentul ăsta cu sute de use-lişti e şi el şantajabil? E compus doar din securişti? Tace comod cu curul în scaune fiindcă are ”misiune”? Ce faci Parlamentule USL? – îţi vine se urli întrebarea, s-o urli încât să se zguduie zidurile uriaşei clădiri care-i adăposteşte. Ce faceţi, mă?BĂĂ?? Lumea v-a trimis acolo cu o sarcină, cu o poruncă? Aveţi poruncă de la popor să faceţi nişte lucruri. Sunteţi cei care aveţi puterea să daţi jos orice nemernic, să îndreptaţi orice fărădelege. Sunteţi mai tari ca Băsescu, sunteţi mai puternici ca Ponta şi ca toate serviciile!!!, sunteţi, sublimată, în subtanţa ei pură, sau aşa ar trebui să fiţi, naţiunea română. Ce dracu faceţi acolo? Unul câte unul (cei care apar fiindcă cei mai mulţi v-aţi pitit în păpuşoi!) bociţi în televizor că nu se mai poate, că e grav, că poporul e păcălit. Păi voi îl păcăliţi! Nu Ponta e vinovat până la urmă pentru netrebnicia coabitării, ci voi. Pe el l-am tocat destul. De ce coabitaţi voi? De ce coabitaţi cu neputinţa, lenea şi trădarea?

    De peste două decenii, ciclic, în limbajul nostru dâmboviţean a apărut sintagma „Parlamentul ruşinii”. Ei bine, ne-am înşelat. Abia acum avem, gras şi stătut, un „Parlament al ruşinii”. Nu vă revoltaţi pe mine, domnilor! Revoltaţi-vă pe voi şi faceţi ceva fiindcă începe să fie târziu. Se întunecă de tot şi nu ne mai vedem ca țară şi ca oameni şi bâjbâim prin bătătura înnoptată a României să mai găsim om întreg şi liber.

Cel mai puternic politician român...un american

  

Astăzi vorbim despre cel mai puternic politician din România. Nu este Traian Băsescu şi nici premierul Victor Ponta. Asemenea teatrului de păpuşi în politică trebuie să vezi sforile din spatele marionetelor. În toţi aceşti ultimi ani cel mai puternic politician român a fost ,de fapt, un american pe nume Mark Gitenstein, fostul ambasador SUA la Bucureşti. Gitenstein, la fel ca şi amicul său,generalul NATO Wesley Clarck,  este de profesie lobbyist. O meserie frumoasă şi profitabilă.
               Activitatea diplomatică a lui Gitenstein la Bucureşti a fost însă una prodigioasă:
- în repetate rânduri a vorbit despre respectarea statului de drept şi despre lupta împotriva corupţiei. Gitenstein a demonstrat că iubeşte cu adevărat poporul român. Preşedintele Traian Băsescu l-a avut drept aliat, iar România a reuşit să-şi câştige o relaţie privilegiată cu Statele Unite. În vara anului trecut în plin proces de suspendare a preşedintelui Băsescu ambasadorul a declarat: “Suntem profund îngrijoraţi de starea democraţiei. Atunci când voi observa lucruri care vor ameninţa sau submina acest lucru, nu numai că voi vorbi cu Guvernul, dar mă voi pronunţa public asupra acestor chestiuni”. Aşadar, ambasadorul s-a comportat asemenea unui politician-jucător arătând că guvernul Statelor Unite l-a însărcinat să aibă acest rol în România. Gitenstein a vorbit tot timpul despre principii şi a avut dreptate. Politicienii români sunt necopţi şi îşi poartă războaiele ca în evul mediu, cu lupte dure în care nu se respectă principiile. De aceea era nevoie ca să-i împace cineva în numele unui interes superior… naţional… Apoi, după suspendarea din vara trecută şi revenirea lui Băsescu plus alegerile generale, în mod cu totul ciudat pentru România ultimilor ani, a venit şi mult aşteptata linişte şi coabitare. Pacea aceasta de la Bucureşti este o adevărată Pax Americana, adică o pace politică impusă de fraţii noştri mai mari. Statele Unite au nevoie de linişte în România pentru a-şi putea duce la bun sfârşit marile proiecte energetice şi economice.
    Imediat după ce mandatul său de ambasador la Bucureşti s-a încheiat, avocatul Mark Gitenstein a fost ales în Consiliul de Administraţie al celui mai mare fond de investiţii din România, numit Fondul Proprietatea. Acest fond este administrat de compania americană Franklin Templeton, care este la rândul ei un fond de investiţii, deţinut de alte mari fonduri de investiţii. Gitenstein a fost propus în conducerea Fondului Proprietatea către fondul de investiţii City of London. Alături de Gitenstein în conducerea Fondului Proprietatea a fost ales şi Sorin Mândruţescu managerul pe România al importanţei companii americane Oracle. Mândruţescu a fost până recent preşedintele AMCHAM- adică al Camerei de Comerţ Americane la Bucureşti şi este unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai fostului ambasador Gitenstein. În 2010 numele lui Mândruţescu apărea vehiculat pentru a prelua funcţia de premier de la Emil Boc, ca şi technocrat susţinut de ambasada americană. Mândruţescu avea misiunea de a relansa economia şi marile proiecte strategice în care americanii au interese.  
       Ceea ce a încercat la un moment dat Mihai Răzvan Ungureanu şi face acum Victor Ponta. Acesta este firul roşu care uneşte toate guvernele ultimilor ani. Acum Mândruţescu este impus de către ambasada americană, de către Trilaterală şi FMI în conducerea mai multor companii de stat strategice printre care se numără şi CFR SA. Revenind la activitatea prodigiosă de lobbyist a fostului ambasador Gitenstein din Statele Unite, acesta a reprezentat interesele industriei de armament şi a marilor companii din sectorul energetic, printre care şi Exxon Mobile cea care va exploata rezervele de gaz natural descoperite în Marea Neagră. Spre finalul carierei, Gitenstein a reprezentat cea mai importantă instituţie de drept privat din SUA, Camera de Comerţ a SUA- entitatea prin care marile corporaţii americane influenţează deciziile politice ale Congresului American în redactarea legilor privind comerţul. Nu întâmplător Fondul Proprietatea, inventat iniţial de politicienii români pentru a despăgubi pe cei care au fost deposedaţi de bunuri de către regimul comunist, deţine pachete de acţiuni la toate companiile de stat din sectorul energetic: Petrom- OMV, Hidroelectrica, Transgaz, Romgaz şi Nuclearelectrica, dar şi la Regia Naţională a Sării- SALROM. Practic, Fondul Proprietatea are o capitalizare de peste 45 % din valoare pe afaceri din sectorul energetic.
     De tot acest sector se va ocupa şi Mark Gitenstein. Fondul Proprietatea influenţează direct politică energetică a României… Practic, piesele jocului complex de putere din România care are resorturi economice- nimic altceva din păcate- sunt toate la locul lor. România trebuie să cedeze marile exploatări de resurse naturale: cărbuni, aur, cupru, alte metale, gaze naturale şi petrol în favoarea unor corporaţii de preferat nord-americane. Ca şi în cazul cuprului, România va primi privilegiul să vândă la export minereul şi resursele, cu alte cuvinte ţara noastră nu mai are capacitatea de a procesa resursele naturale şi atunci le va exporta, asemenea ţărilor bananiere din Africa care îşi vând bogăţiile naturale. Ele vor fi procesate în alte ţări şi pentru că vor fi cumpărate ieftin vor alimenta noua industrie care s-a dezvoltat peste ocean. La fel se va întâmpla cu toate resursele din Balcani. Este preţul corect sau nu - această este o altă discuţie – al umbrelei nord- atlantice pe care o avem deasupa capului şi al deciziei asumate de preşedintele Traian Băsescu de a juca aproape total pe cartea americană, nu pe cea europeană. Fără să fiu cinic, România nu prea are de ales. De-a lungul istoriei ne-am vândut resursele Germaniei, Franţei, apoi Rusiei, acum a venit rândul Statelor Unite. Şi la fel, fără cinism, nu cred că este până la urmă chiar aşa de rău – dată fiind situaţia economică. Politicienii români nu trebuie însă să uite că din această mega-afacere a vânzării resurselor au datoria să negocieze cât mai mult pentru noi toţi. Americanii nu i-au respectat niciodată pe cei care au negociat cu ei în genunchi. Dragi politicieni, ridicaţi genunchiul şi privirea: nu poate fi chiar atât de dureros să ai coloana dreaptă…
 sursa: realitatea.net

Ţara arde, babele se piaptănă

 Bruiajul continuu...

   Printre drepturile pe care le susţine democraţia nu este, în mod esenţial, şi acela al subminării comunităţii. Folosind majoritatea împotriva minorităţii, şi invers, clasa politică românească şi-a construit un imens spaţiu de manevră până la Bruxelles şi mai departe.
   Situaţia internă nu mai interesează pe nimeni, statistica şi reprezentanţii săi funcţionând arbitrar precum în comunismul degenerat. Aşa se explică poleitele atitudini oficiale, guvernamentale, de evaluare a parametrilor în care se desfăşoară viaţa de zi cu zi a românilor.

   Suntem încă o naţiune care îi glorifică pe cei care au făcut din instituţiile publice anexe ale manipulării neruşinate. Nu este posibil, nici acceptabil, ca un specialist să funcţioneze la fel ca o bandă rulantă, decât dacă este împotriva interesului general. Nimeni nu este de neînlocuit, reprezentanţii tuturor domeniilor trebuie retraşi după un timp pentru a nu submina dezvoltarea, democraţia. Unii dintre aceştia îşi croşetează mandate paranoice până peste şapte generaţii.

    Dinu Patriciu făcea o remarcă de luat în calcul privind competenţa discutabilă a celor de la BNR, ca efect asupra stării lucrurilor în economie. Proveniţi din aparatul propagandistic al statului comunist, aceşti funcţionari nu fac altceva decât să cosmetizeze la nesfârşit un echilibru defavorabil ţării. Mugur Isărescu este un fel de guru al României, remarcându-se prin atitudini vidate de conţinut, ferm nereformiste, ca un majordom care îl însoţeşte. Foarte mulţi văd în pensionabilul corifeu al falsificării sărăciei un personaj teribil, ceea ce nu e cazul.

  Sărăcia face din societatea românească un mediu electoral ideal promisiunilor televizate, securizând orice legătură cu realitatea a omului politic propulsat într-o imunitate cu efect catastrofal. Contrar ideilor vehiculate de puterea politică, această cotă de avarie unde se află România, nu trebuie uitat, se datorează împrumurilor externe sinucigaşe. De altfel, împrumuturile par a fi singura politică strategică a debilei noastre moral clase politice. Pentru că altfel nu se poate datorită economiei închise, aceste fonduri intră în buzunarele acestor specialişti.

   Ambietaţi de liote de propagandişti, toţi corifeii care au pus stăpânire pe România fac imposibilă orice atitudine care să ducă la reformă. Au în urma lor generaţii de discipoli care le sunt îndatorate, sau, mai exact, afiliate sistemului de subminare naţională. Mulţi pensionabili fac o figuraţie fără nicio poziţionare spre o îndreptare a lucrurilor, nici nu au cum. Oameni de sistem comunist, pentru ei Occidentul a însemnat o nişă în zid, nu absenţa Zidului. Faptul prezenţei lor constante zeci de ani pe firmamentul decizional, al interfaţei, arată că nu s-a întâmplat nimic semnificativ în politică. Cosmetizări după cosmetizări, adaptări de ochii lumii, sistemul în punctul său central rămânând identic.

    

     Nu îi este greu Bruxelles-ului să ţină la distanţă România, o ţară care nu are voce democratică. Nu este greu să se folosească de tot felul de trepăduşi politici pe post de responsabili, militarizând relaţiile, România fiind sub un dublu atac. Totul vine din combustia politică a Statului român. Trezirea societăţii, a tinerei intelectualităţi spre scoaterea ţării din această anestezie ideologică de zeci de ani se poate produce prin redarea demnităţii, responsabilităţii publice. Alergând câţiva parlamentari şi demnitari prin tribunale, chestiunea este doar o simplă simulare a corectitudinii. Simpla introducere a acelui sistem care să facă aproape imposibilă corupţia este esenţială. Evitarea lui este pusă pe seama libertăţii, dintr-un abuz intenţionat de interpretare.

România săracă, umilită, dezorientată este o creaţie la care se lucrează intens. Pentru această Românie s-a semnat un pact Băsescu-Ponta. Numai o asemenea Românie permite luxul unor diferenţe sociale de la cer la pământ, anulând orice etică socială. Unde se află guvernatorul Isărescu în acest iad al lipsei de sens? Printre inspiratori, fără discuţie. Pe cine mai reprezintă Guvernul? Nici săracii, nici bogaţii nu pot fi un criteriu. În ambele extreme s-a instalat o limitare care face din mediul public o arenă incontrolabilă. Violenţa care decide peste tot, la orice nivel, e un indiciu. Atitudinile reprobabile îşi găsesc încet-încet acele justificări care pot legitima dezintegrarea şi anarhia.

  Onorabilitatea, lipsa cuvântului dat, absolutizarea abuzului au cuprins cam tot arealul. Toţi inamicii publici coabitează, dacă nu au făcut-o, constituindu-se în clanuri monstruoase. Atmosfera care se naşte este un imens bruiaj, mai puternic decât cel făcut cândva postului de radio “Europa liberă”. Cu atât mai grav cu cât unele voci, şi nu puţine, păreau a susţine altceva.

România se află în punctul în care poate fi declarat colapsul democraţiei!

"Noua elită" a culturii româneşti..

  

  Iată, foarte pe scurt şi nepermis de sumar, cu ce s-a ocupat grupul de „veleitari” care se auto-constituie ca „noua elită”. Având în frunte „stele” care, spuneam, sclipesc insistent şi fals orbitor,  etalate pe toate canalele de televiziune, nume care indică totodată multă vioiciune de spirit şi ambiţie de pătrundere, de dominare, dar şi o anume, ne este teamă, definitivă sterilitate creatoare: H.R. Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liicieanu. După Revoluţie, lor li s-au alăturat doi scriitori autentici, care pot revendica o operă: N. Manolescu şi Mircea Cărtărescu !!!  Bineînţeles, prin faptul că am pronunţat conceptul de operă, o să mi se spună, în consens „logic” cu năzbâtiile post-moderne, înşirate parţial şi cu „noile criterii” ale post-modernismului, că însăşi noţiunea de operă nu mai e „progresistă”, nu mai e „canonică”, ci este, ce mai, pur şi simplu, perimată. „Noi, apostolii post-modernismului” ar putea clama domnii citaţi mai sus, susţinuţi de pletora lor amplă de susţinători entuziaşti – acel entuziasm, îl recunoaştem prea bine, e cel al liotelor ce se adună, al „haitelor” de ambiţioşi, de oportunişti sau de etern veleitari, în jurul focarelor de putere şi bani! – noi apreciem doar fragmentarul, mizerabilismul, adică „autenticul”, la rigoare chiar şi nu prea variatele forme ale pornografiei, non-ficţionalul, non-identitarul, „scârba” şi repulsia faţă de naţional, tradiţie etc., etc. Înşirarea celor trei nume citate mai sus sub eticheta de veleitari va provoca o oarecare surpriză în mintea nu puţinora care s-au obişnuit, în cele mai bine de două decenii ce au trecut de la căderea comunismului, să-i considere mai ales şi doar pe aceştia drept „noile valori”, de parcă odată cu căderea unui sistem politic, oricât de opresiv, de tiranic, de revoltător, societatea umană trebuie să şteargă cu buretele spiritele de excepţie care au trăit şi au creat în acest răstimp. De parcă uriaşa şcoală rusă de proză a secolului al XIX-lea, ilustrată de spirite precum Gogol, Lermontov, Tolstoi, Dostoievski, Cehov şi alţii, trebuia aruncată la coş doar pentru că aceştia au trăit şi creat sub barbara Ohrană ţaristă, la bunul plac al ţarului, cnejilor şi Bisericii pravoslavnice. La fel geniala falangă de filosofi şi literaţi din ducatele germane din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, trăitori sub arbitrariul prinţilor, regilor şi Bisericii autocrate...
       Nu le contestăm acestor „trei”, ca şi unor acoliţi ai lor, unele marcante semne ale inteligenţei, culturii, talentului scriitoricesc, le-am arătat o anume consideraţie, nu numai pentru că dădeau evidente semne de talent şi interes real cultural, dar şi pentru că veneau dintr-o ciudată „şcoală” de filosofie idealistă, instalată într-o cabană la munte, la Păltiniş, unde un bătrân filosof găsea timp şi energie să se înconjoare de emuli. Da, e vorba de filosoful Constantin Noica, ultimul nostru mare filosof – noi, vai, o ţară, o cultură cu atât de puţini gânditori de marcă! – un gânditor, un filosof căruia cei doi i-au promis că-l vor urma în carieră şi vocaţie. Dar, iată că după decenii lungi, cele două personalităţi culturale de care vorbim, A. Pleşu şi G. Liiceanu, nu s-au ţinut de cuvânt faţă de mentorul lor; după două sau trei volume interesante de critică şi teorie a artei plastice româneşti şi un opuscul interesant în jurul Eticei, numit Minima moralia, Pleşu a obosit brusc şi s-a întors cu spatele spre importanta şi extrem de creatoarea zonă a artei plastice româneşti care, sub comunism, dar şi până azi, produce opere remarcabile şi iscă personalităţi de prim rang în pictură, sculptură şi grafică. Având formidabila ocazie de a-i urma pe excelenţii critici şi susţinători ai şcolii româneşti de Belle-Arte, un P. Comarnescu, Schileru, Dan Hăulică. A fost însă atras de posturi de ministru în cultură şi la Externe, devenind magnat al unor burse şi jurii etc., producând vreo două titluri ceva mai interesante, pe care nu prea ştiu unde să le încadrez, vizând marile sale pretenţii – teme ce se ocupă cu ierarhia şi rolul Îngerilor sau cu Graiul păsărilor. În plus, se înţelege, aşa-zisele şi banalele florilegii de articole şi foiletoane, unde putem citi tot feluri de sfaturi şi maxime populare, spuse voit pretenţios, cu o afişată cheltuială de morgă şi paradoxuri, difuzate cu sârg şi la televizor. Îngroşând vraful de cărţulii tot mai numeroase şi mai arogante cu care nu puţini dintre cei aşa-zis mai tineri, încearcă să-şi construiască o temelie a CV-ului.
    

G. Liiceanu, de partea lui, ca fost şcoler la Păltiniş, după revoluţie, chivernisit de prietenul său, ministru, cu cea mai bogată editură românească, a uitat de orgoliosul său proiect filosofic Despre Limită, din care, după ani, a publicat doar ce a apucat să încropească înainte de ‘89,  şi a purces voiniceşte la construcţia, e drept, a uneia dintre cele mai prestigioase edituri naţionale – Humanitas. Ce se vrea comparată cu Gallimard. Numai că, spre deosebire de celebra surată franceză care şi-a câştigat renumele publicând şi susţinând literatura franceză autotonă, contemporană, editura d-lui Liiceanu publică şi câştiga într-o vreme bani frumoşi mai ales din traduceri. Deloc clasici români şi foarte, foarte puţini scriitori vii, naţionali, cu excepţia, desigur, a unuia, Mircea Cărtărescu, erijat ca best-seller cu o cotă de valoare absolută. Dăunându-i acestuia, în primul rând, mi-este teamă, dar e problema d-sale. Dar dăunând, cred eu, şi promoţiei din care face parte, optzeciştilor, cu care M.C. a debutat în tinereţe şi din care fac parte nume extrem de intersante şi valoroase, numai că unele dintre ele, au cam rămas „pe drum”, la mila altor edituri, toate particulare, strict comerciale, neinteresate în primul rând de colecţii de autori clasici şi contemporani, neglijându-i sau uitându-i pe rarii şi pricepuţii, dăruiţii îngrijitori de ediţii. Probabil plictisit şi cam înveninat de propria-i frustrare – ca să nu-i zicem ratare! – G. Liiceanu se năpusteşte pe posturi de televiziuni, cu orice ocazii, invectivându-i pe nu puţini creatori, atacând, după revoluţie, masa „lichelelor” – care or fi aceştia?! – cei care în concepţia sa au dus de râpă România, mărind insurmontabilele greutăţi, cu care se luptă apoi G.Liiceanu şi criticul N. Manolescu s-o... „redreseze”.
      Între timp, ambii, după infructuoase cariere aşa-zis politice, s-au retras în „zona lor”, deşi, dacă privim cu ceva mai multă atenţie, vedem că printr-o ciudată eroare de perspectivă ambii s-au înşelat în aşa-zisa „repliere”. Astfel, nici prestigiosul critic şi istoric literar, despărţit vreo două decenii de lumea literară, de problemele şi cărţile ei, N.Manolescu n-a mai găsit cu exactitate, cu pertinenţă, drumul înapoi, şi o demonstrează succesul pe jumătate al amplei sale Istorii a literaturii..., unde întregul şi voluminosul capitol care se ocupă cu literatura şi cultura post-decembristă este mai mult decât fals – este prost informat. Ne-citite, ne-consultate, titluri importante, abundând în formulări de judecată eronate până la rizibil şi cu omisiuni extrem de grave, printre care cităm doar una, cea a figurii şi operei monumentale a lui Adrian Marino.
     La o întrebare candidă a poetului timişorean Robert Şerban: ce va răspunde directorul şi librarul G. Liiceanu mentorului său filosofic, Noica, la judecata de apoi, apropo de „deviaţia de vocaţie şi de destin”, „filosoful” afirmă că răspunsul său se află în noile sale cărţi de „ficţiune”. E vorba, s-o recunoaştem, de nişte cărţulii subţirele, împănate cu amintiri, sfaturi date unuia sau altuia, uneori chiar întregului popor Român, enervări de moment, „idei”, proiecte şi paradoxuri, nu puţine procese de intenţie şi false, multe false amintiri, cum au comis nu puţini scribi români de-a doua mână după revoluţie pentru a „ameliora”, credeau ei, sperau ei, acel Dosar imaginar care, se pare, ca un coşmar în trezie, ne pluteşte multora prin faţa ochilor minţii.
     Acestea şi altele, înşirate cu o anume vioiciune şi amintiri din vremea frrumoasă, sub Dictator, când se hrănea cu vise, valoroase traduceri din Heidegger şi proiecte filosofice, fapt pentru care, atunci, am şi fost atras de ceea ce părea a fi o viitoare personalitate gânditoare. Acestea în mintea d-sale sunt ceea ce ar trebui să se numească ficţiune. Sau mai ştii, cu aroganţa care îl caracterizează, uneori chiar roman! Da-da, de ce nu, în haosul ideilor post-moderne române, orice poate şi trebuie să fie roman, cu excepţia chiar a acelui opus ce îndeplineşte criteriile largi, e drept, dar aspre, ale genului, inconfundabile, care se deprind extrem de greu, după mii şi mii de pagini scrise şi ratate, ce ţin de arta mare a tipologiei, a dialogului, a capacităţii de a crea relief psihologic, atmosferă şi veridicitate adânc umană. Şi acest domn, ca să zic aşa, vine, intempestiv şi fără umbra unui surâs sau dubiu, să dea creatorilor adevăraţi, având în spate o operă care a rezistat presiunii comuniste şi marilor schimbări de mentalitate, mişcărilor de generaţii, sfaturi ultimative; ba ne trage şi de urechi, în numele unei „noi morale”, bizare ca mai tot ce se întâmplă în ultimele decenii, cu un aer de procuror impenitent şi cu ochii lucind de un fel de dor de răzbunare în numele unei justiţii visate, afirmate cu o rară tărie şi care, ce curios, nu se află mai niciodată la întâlnire cu acest „profet” al unei cauze imaginare.  În excepţionala carte, apărută de curând, a sociologului şi realului dizident Gabriel Andreescu, la Editura Polirom, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii, e citat un episod dintr-o şedinţă a conducerii GDS, în care irupe G.L. şi întreabă furios cine l-a invitat acolo pe marele scriitor şi filosof al culturii, Adrian Marino, om care a suferit vreo 14 ani de puşcărie bestială dejistă, cu o operă care s-a impus în Franţa, Japonia şi SUA, G.L. cerând ca scriitorul şi savantul să fie dat afară din sală şi să ia trenul de întoarcere la Cluj.
    Iată cum se comportă unul din leaderi „noii elite”, învăţător al norodului, harnic beneficiar al unor enorme firme financiare străine, precum Soros, care – e părerea noastră! – nu credem că văd cu ochi răi personalităţi şi organizaţii ce aruncă la coş ideile de tradiţie, naţiune, identitate ale unei comunităţi. Mai ales ale celei româneşti...!
      Sau... e o simplă coincidenţă?
Sursa : Nicolae Breban

Manevre de culise...trădări de conştiinţe

  

 Între puţinele momente de optimism pe care le mai trăiesc românii, pesimismul ocupă locul de “lider” al stării lor de spirit. Constantă afectivă pentru inducerea căreia au fost necesare două decenii. De trădări, vânzări şi cumpărări de conştiinţe; de sfârtecări existenţiale, toate comise, cu sânge rece, tocmai de către aleşii românilor, întru năzuinţa lor de mai bine. Dar n-a fost să fie… România continuă şi azi lungul şi nesfârşitul drum spre noaptea manevrelor de culise; a trădărilor de conştiinţă. Punctul forte al politicii de la noi.
     La adăpostul nopţilor s-au pus şi încă se pun la cale dezastruoase schimbări de macaz. În zadar sunt înfierate în mass-media, de către analişti politici şi economici, de sociologi, istorici, de manageri ai unor companii autohtone...  Şi, mai ales, de milioanele de români în suferinţă. 
       Problemele mari ale Hidroelectrica, Oltchim, CFR-Marfă, Justiţie etc, etc, sunt rezolvate sub acoperişul nopţilor târzii ale vânzării de sine. Să înţelegem că politicienii noştri sunt insomniaci? Sau or fi aflat că, în viaţă, pentru orice decizie capitală, noaptea este cel mai bun sfetnic?! De regulă, când rezultatele “politicii nocturne” ajung la lumina zilei, printre straiele transparente ale deciziilor se vede limpede adevărul. Adică stratul gros de minciună. Aşa se face că, la noi, nimic nu dă roade concrete, în favoarea populaţiei “prestatoare” de taxe. Dimpotrivă, cresc şi se înmulţesc numai şi numai buruienile promisiunii.

    Aşa se face că, după eforturi uriaşe, care au durat ceva timp, avem un anti-brand de ţară: “de vânzare, la tarabă”. Un semn negativ, care a doborât alte posibile mărci, pozitive, ce s-ar fi cuvenit imaginii României în lume… Anti-brandul de care vorbim este în ilegalitate de 23 de ani. Dar, în ultima vreme, dă semne de explozie. Cumulând atâtea sfidări la adresa “publicului” - substitutul folosit de către unii politicieni pentru “populaţie”, prin care i se  atribuie acesteia calitatea de spectator la evenimentele ţării, şi nu cea de actor implicat în comunitatea de oameni cu drepturi constituţionale, majoritatea nerespectate - era şi firesc. Aşadar, încă un eşec previzibil, asumat de către creatorii mărcii amintite şi ai urmaşilor acestora. La ce să ne mai aşteptăm? E limpede că am trecut, împreună, prin toate relele posibile şi de neimaginat. 

   

 

  Trădarea joacă rolul principal! 

   E clar ca bună ziua că nu poţi să cânţi, să joci şi să te bucuri, atunci când, lângă tine, sunt oameni care plâng în hohote.

   Mai e loc de un strigăt de alarmă; ultimul. Pentru ca noii decizionari - din politica de Dreapta sau de Stânga - să  afle că nu sunt stăpânii absoluţi ai ţării, sfârtecată şi vândută la tarabă. Ai pământurilor scoase la negociere peste noapte.Ai desfrăţirii naţiunii.
  

  Pornind de la două celebre replici din Caragiale (”Dacă e trădare, adică dacă o cer interesele …”; “Dar cel puţin s-o ştim şi noi!”), n-ar fi mai potrivit ca trădările să fie comise, chipurile democratic, în văzul lumii, şi nu în întunericul vândutei conştiinţe?
Până la urmă, fiecare trădător se trădează pe sine însuşi!

Troaca băsistă a intelectualilor a naufragiat.

  

Crema intelectualilor din PDL s-a tăiat. Cei ce voiau să facă o carieră în partidul de la care Traian Băsescu și-a luat adio s-au răsfirat, mai mult după cum i-a dus nasul decât pentru a-și urma principiile.
  Ungureanu s-a dat cu Blaga, de i-a stârnit dezamăgirea lui Băsescu pe scenă, la Romexpo.
  Paleologu a tot stat deoparte până s-a aruncat în brațele Elenei Udrea. Reformiștii pripășiți pe lângă Monica Macovei mai întâi s-au îmbățoșat, defilând cu idealul, și când au văzut că idealul nu le-a adus decât 5%, s-au repliat care-ncotro. Asta după ce au acceptat, cu demnitate, să facă pe iepurii Elenei Udrea și după ce au primit semnalul lui Traian Băsescu, președintele care a transformat Palatul Cotroceni în garaj electoral.
   Cu un aer pierdut, idealistul Cristian Preda s-a trezit alături de Udrea și de EBA, cele care au susținut că trupa lui Blaga a furat voturile, în timp ce Monica Macovei îi transmitea de la distanță mesaje de susținere preferatei lui Băsescu. PDL-ul despre care Macovei și Preda susțineau până de curând că e singurul partid european din România nu mai e nici european, nici occidental, nici democratic, dacă n-a câștigat cine a vrut Băsescu. De la Elena Udrea nu te poți aștepta la mai mult, niciodată n-a făcut altceva decît ce i-a zis Băsescu. De la infanta prezidențială nici atât – pentru ea, PDL-ul e partidul lu' tăticu. Dar e prea de tot ca intelectuali care pretind că judecă cu mintea lor să-și pună poalele în cap, ca fetele de pe centură rămase fără protectorul care le trimite la produs....

De la o vreme...la altă vreme

   
   Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, „Domnul inginer sau Domnul profesor, sau Domnul avocat".
Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua!!!) doctoratul tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.
  Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.
  Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere, sau e bolnav săracu om şi merge la doctor.
  Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

  Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic –ca toată lumea – în ziar, sub haină convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la el gândind „ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom doctor!”
  Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copii mergeau în uniformă şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că „este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala” şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tacsu' că a chiulit...
  Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.
  Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace, făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: „ăsta e a lu Ilie de la sculărie. A termenat primu facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept”
  Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.
  Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului „la una mică cu băieţii”. Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unu să nu facă „una mică” cu prietenii.
  Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.
  Era o vreme în ţara asta când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: ”Uite mamă, trece armata”.
     

..................................... 

Astăzi, în ţara asta, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru „o linie”.
  Astăzi, în ţara asta, nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.
  Astăzi, în ţara asta, străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.
                                              

  Astăzi, în ţara asta, când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vre-o amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţist în intersecţie, „fluidizând circulaţia”.
  Astăzi, în ţara asta, când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua trebuie să dai cu plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.
  Astăzi, în ţara asta, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, „ifonul”, sau tableta.
  Astăzi, în ţara asta, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un „my man” este ori urâtă cu crengi ori „tută”.
                                              

 Astăzi, în ţara asta, băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să „se învârtă” sau sunt „băieţi de băieţi deştepti” care obţin bani uşor din „afaceri” cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.
  Astăzi, în ţara asta, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.
  Astăzi, în ţara asta, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă „la ţară ” de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te miri că nu se dau cap în cap.
  Astăzi, în ţara asta, ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?
  Astăzi, în ţara asta, când lumea aude de armată întoarce capul pentru că „Aştia au tras în noi în '89 şi acum au pensii nesimţite".

Oare ce va fi mâine ? Va mai fi ţara asta ?