Acuzat de înaltă trădare...

Cu câteva zile înainte de încheierea mandatului, președintele ceh Vaclav Klaus a fost îmbrâncit prin vot, de Parlamentul de la Praga, în fața judecătorilor. El se face, cică, vinovat de înaltă trădare. Probabil că de țară, nu de nevastă, mai ales că are 71 de ani. Ce-o fi făcut acest Klaus încât să devină vrednic de-o așa acuză? Parlamentul ceh, în acord perfect cu suflul popular, a găsit abuzivă amnistia operată de președinte unor deținuți cu pedepse scurte. A scos la grămadă din pârnaie și pe unii care se fac vinovați de infracțiuni economice. Cum ar fi reacționat cehii, mă întreb, dacă președintele lor n-ar fi scos, ci ar fi băgat în pușcărie oameni nevinovați? Sau vinovați doar pentru că-i sunt adversari și n-au dansat cum a cerut el? Ce trebuie să facă în România un președinte pentru a fi acuzat de înaltă trădare de țară?
        Știu în Europa un individ politic, ajuns președinte de țară, care a făcut ani și ani toate nenorocirile de pe pământ. Eram - de pildă - o țară care avea căi ferate. Preponderent prin prestația lui ca ministru de resort și apoi a unor miniștri marionetă, nu mai avem căi ferate, gările sunt ca vai de mama lor, trenurile - o ruină. S-o încadra asta la trădare de țară?

Rămânând la același domeniu, al Transporturilor, care l-a obsedat toată cariera politică, cetățeanul respectiv ar putea fi întrebat cum de nu avem șosele când am cheltuit zeci de miliarde de euro (presa a socotit 70 miliarde) pentru șosele și autostrăzi? Cum de avem în schimb miliardari asfaltangii, toți intersectați de-a lungul îmbogățirii cu același personaj? Cum de, sub oblăduirea sa, am reușit performanța de a face nevăzută flota noastră comercială, în condițiile în care moștenisem una? Cum se face, sărind peste alte, numeroase abuzuri grosolane, călcări în picioare ale Constituției, că azi, după suspendări și resuspendări, se poziționează împotriva țării lui în tot ce o doare, în toate conflictele și polemicile? Primul care ne-a spus cinic, cu o bucurie nedisimulată, că nu intrăm în Schengen a fost acest cetățean. E suspectat chiar că bagă strâmbe pentru a nu intra. Cetățeanul acela e președintele țării mele, ilegitim e drept, dar în funcție. Călărește Justiția prin câțiva procurori bine poziționați. Hăituiește populația și legea prin procurori. Justiția, o spun oameni din interiorul ei, prin râvna lui hoțească, „a ajuns o rușine”. Ce trebuie să mai facă pentru a fi acuzat de înaltă trădare? O fi prea scund pentru așa ceva iar trădările lui de țară par pitice? Cât de înalt o fi președintele ceh? Sau parlamentul lor e înalt, înalt cât poporul ceh și demn să-l reprezinte? Când se ridică pe vârfuri și Parlamentul României, pentru ca de la înalțimea lui numeroasă și apatică să bage de seamă că suntem trădați de la cel mai înalt nivel? Hei, anulați excursiile exotice și dați o fugă la Praga ! Vedeți cum au făcut omologii voștri pentru trădări mai mici decât trădarea pe care o suportă România.

 sursa: Jurnalul.ro

Este numai...LUCRAREA NOASTRĂ

   Disperarea a milioane de români obligaţi să trăiască opt ani de zile în „Infern”, sub cârmuirea unui laic pervers, farsor şi mitoman, este nu doar urmarea, dar şi dovada în plus că, într-adevăr, Dumnezeu nu „bate”, nu loveşte cu parul, nici cu pumnul în plex sau în faţă şi că, în general, atât în dimensiunea revanşei, cât şi a dreptăţii pământene, Dumnezeu are propriul său cântar şi măsură. Pe cât de întortocheate, pe atât de subtil-pilduitoare sunt căile sale.

    E drept că, în rumoarea, în forfota şi delirul existenţial cărora le cad victime, deopotrivă, preceptele decalogului şi morala, tentaţia transferului de putere şi de decizie către transcendent şi divinitate e proporţională cu lejeritatea cu care, noi înşine, ne abandonăm destinului socotit implacabil sau ori de câte ori ignorăm idealurile şi adevăratele rosturi pe care ni le-a croit „accidentul” istoric al fiinţei. Aşa încât, privim cu înţelegere şi justificare revolta cetăţenilor ţării pentru uşurinţa, vecină cu blasfemia chiar, cu care Papa l-a îngăduit în preajma sa pe Băsescu, ca şi faţă de aroganţa cu care, un individ ca el, fără nimic sfânt, ba, încă, cu o conştiinţă atât de încărcată de matrapazlâcuri, mitocănii şi diversiuni, invocă cu seninătate protecţia divină şi o ia în posesie.Dar, dacă e un fapt cert că Dumnezeu nu bate cu parul iar de multe ori ni se pare de-a dreptul impasibil şi „surd” la rugile noastre cele mai fierbinţi, atunci cu ce oare „loveşte” El din moment ce am simţit nu o dată, pe propria piele, acţiunea sa punitivă ori binefăcătoare, aşa cum ne place să credem că i se datorează?

   Cât despre farsorul care se visează, pe lângă grade, şi cu epoleţi de inspiraţie divină, să nu socotim că e de datoria Domnului să ne scape de el. Să nu-l împovărăm pe Dumnezeu cu o misiune care, de fapt şi de drept, ne revine, ba, chiar ni se cuvine nouă.

Băsescu, ilegitimul, tăietorul de frunză la câini, cu largul concurs al complicităţilor interne şi al dezlegărilor internaţionale, se pregăteşte, după tipicul consacrat, adică fără ruşine şi fără nicio jenă, să ne joace ultimul act al farsei, să ne aducă şi ultimul afront: aşteaptă deci ca, după încă două sezoane de stat cu burta la soare şi alte două de alunecat cu sania mobilă, odată ajuns la sfârşit de mandat, să ne râdă în nas şi să ne hăhăie ieşind pe poarta Cotrocenilor, „Yes! V-am făcut, proştilor!!”.

Dacă aşa ori nu vor sta lucrurile, nu pe Dumnezeu ar trebui sau nu să-l facem răspunzător devreme ce chiar El, dacă ne-am pricepe să-l întrebăm şi mai ales să-l auzim, cu siguranţă, ne-ar spune că e numai şi numai Lucrarea noastră!....

Orice FRAUDĂ...are totuşi autori

   “Au plătit preţul politic!”. Am auzit de multe ori asta despre politicienii români acuzaţi de hoţii din banul public. Adică să spunem mersi că nu ne mai fură şi să îi lăsăm să plece în opoziţie sau în afara scenei politice pentru ca - liniştiţi - să trăiască îndestulat din banii delapidaţi. Noi să fim fericiţi că nu am scăpat de căpuşe sau eventual că le-am înlocuit cu altele. Total greşit! Pentru proastă administrare, conducătorii executivi şi liderii politici trebuie îndepărtaţi (cât mai repede posibil), însă dacă aceştia se fac vinovaţi de hoţie, trebuie să răspundă în faţa legii.

Ce ar trebui să fie valabil pentru mai-marii din politică, ar trebui să se aplice întocmai şi escrocilor financiari. Oricât de mari ar fi şi oricât de respectabilă ar fi franciza sub care au realizat fraudele! Imunitatea în faţa legii predispune la perpetuarea unor scheme financiare în paguba clienţilor de bună-credinţă, dar şi a societăţii în ansamblul ei.

   Din păcate, la cinci ani de la declanşarea unei crize economice care a rezultat dintr-o creditare mincinoasă, la limita fraudei, nu am văzut găsindu-se responsabili pentru cutremurul financiar din 2008. Laolaltă şefii falimentarelor CountryWide, Bear Sterns şi Lehman Brothers, ai beneficiarelor banilor publici Citigroup, AIG, General Electric, ai băncilor engleze naţionalizate, ai entităţilor de garantare rămase fără acoperire precum Freddie Mac şi Fannie Mae, cu toţii se află în libertate şi huzuresc în contul milioanelor şi zecilor de milioane de dolari pe care i-au încasat ca salarii, bonusuri, compensaţii şi acţiuni preferenţiale.

Acolo unde oamenii de rând plătesc prin inflaţie, prin executări silite, prin pierderea locului de muncă sau dobânzi zero la economiile de o viaţă, cei care se fac vinovaţi nemijlocit de criza pe care o traversăm sunt ocoliţi deopotrivă de pedepsele necruţătoare ale capitalismului (alterate de băncile centrale), dar şi de mâna tot mai anchilozată a legii.

 

  Vânătoarea de români prinşi în plasa creditului de agenţiile şi sucursalele de bănci deschise la parter de bloc a rămas nepedepsită. Acordarea de împrumuturi în baza unor adeverinţe false, acceptarea unor garanţii supraevaluate (complicitate la balonul imobiliar), vânzarea unor produse financiare scumpe ca fiind ieftine (de exemplu creditele în franci elveţieni) şi introducerea în contracte a unor comisioane abuzive sunt deopotrivă manifestări ale unei creditări frauduloase pentru care aparent nu avem responsabili. Ca şi în cazul politicienilor prădalnici, nu este târziu pentru pedepse nici în cazul bancherilor. Dacă procurorii au curaj, ar fi grozav să îi pescuim chiar şi de la Viena…

 sursa: curierulnational.ro

Vindem Portul Constanţa ca să intrăm în Schengen?

  

    România va afla luna viitoare verdictul în privinţa intrării în Spaţiul Schengen. Dincolo de “fumigenele” lansate de olandezi, ce acuză corupţia şi problemele de la frontieră, adevărata miză pentru obţinerea vizei o constituie, potrivit unor experţi, privatizarea CN Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, o afacere evaluată, neoficial, la 1 miliard de euro.
Olandezii sunt singurii care se opun pentru aderarea României la Schengen. Încă de anul trecut s-a spus că adevărata miză ar fi una economică, nu cea legată de corupţie şi crimă organizată. "Olanda şantajează România cu intrarea în Schengen, pentru a obţine mai repede şi în condiţii foarte avantajoase managementul privat asupra Portului Constanţa şi, practic, controlul fluxului de mărfuri pentru Europa şi menţinerea Portului Constanţa într-o zonă mediocră din punctul de vedere al volumului mărfurilor şi al cifrei de afaceri", declara senatorul PSD Marius Bota. Potrivit analiştilor, acuzele îşi au o logică economică. “Dacă România intră în Spaţiul Schengen, ar putea ameninţa supremaţia Portului Rotterdam, cea mai mare poartă de intrare a mărfurilor extracomunitare în Europa”, explica expertul în transporturi Gabriel Marinescu. “Prin noile facilităţi obţinute şi prin sprijinul declarat al americanilor pentru acest proiect, Portul Constanţa ar ameninţa supremaţia olandeză”, considera expertul, citat de DailyBusiness.ro Acesta ar fi şi motivul pentru care olandezii s-au grăbit să semneze un protocol de colaborare între Portul Rotterdam şi Portul Constanţa, iar firmele olandeze s-au arătat interesate să preia portul românesc. Prin acordul de colaborare, România se angajează, practic, să predea managementul strategic asupra Portului Constanţa în mâna olandezilor, afirma senatorul Bota. Iar până la preluarea totală a portului n-ar mai fi decât un pas. "Acest lucru, făcut pe şest, este inadmisibil şi ar fi trebuit discutat în CSAT", mai spune Bota.
 "Cum am dat Petrom austriecilor ca să intrăm în UE şi Autostrada Transilvania americanilor de la Bechtel ca să intrăm în NATO, aşa vom da Portul Constanţa olandezilor pentru viza Schengen " 
   Bineînţeles,  Anca Boagiu respingea aceste acuzaţii şi declara că este în interesul României să colaboreze cu olandezii. La rândul sau, ambasadorul Olandei la Bucureşti afirma că “nu exista nicio legătură între aderarea României la Schengen şi orice posibilă colaborare în ceea ce priveşte Portul Constanţa. "Vrem să subliniem că dezvoltarea Portului Constanţa este mai presus de toate în interesul României, iar Olanda (Rotterdam) şi-a oferit experienţa internaţională binecunoscută. Este un semn clar că Olanda şi comunitatea de afaceri din Olanda apreciază excelenta relaţie bilaterală", mai arată Ambasada într-o declaraţie pentru NewsIn. “Portul Constanţa şi sectorul logistic sunt printre principalele puncte de interes pentru companiile din Olanda care vor să investească în România”, arată Bernard Wientjes, preşedintele Confederaţiei Patronale Olandeze, într-un interviu acordat HotNews.
Autorităţile se fac că plouă în port

    Autorităţile de la Bucureşti evită să vorbească oficial despre situaţia Portului Constanţa. Într-un mod de-a dreptul suspect, întreaga poveste a fost trecută sub tăcere. "Pe surse" însă aflăm că în această perioadă au loc negocieri între cele două părţi, a căror finalitate o vom vedea în septembrie. “Dacă vrem viza Schengen, va trebui să facem compromisuri olandezilor. Cred că vom asista în curând la un ceremonial foarte interesant în care Guvernul Ponta ne va anunţa, cu pompa, preluarea managementului Portului Constanţa de către olandezi”, spune economistul Cristian Dinulescu, pentru DaiyBusiness.ro. “De privatizare se va vorbi, cel mai probabil, abia după alegerile generale”, mai spune acesta. Cert este că Guvernul va avea de câştigat. Vânzarea Portului Constanţa va aduce bani la buget, indiferent dacă acesta va fi concesionat, vândut prin licitaţie directă sau pe bursă.
Principala poartă către Europa Centrală şi de Est

   Întrebarea este însă dacă România va câştiga din această afacere? Peter de Ruiter, liderul Departamentului de Consultanţă Fiscală şi Juridică din PwC România, afirma anterior că România are potenţial de a deveni una dintre rutele comerciale majore în viitor, prin intermediul Portului Constanţa. "România are potenţial de a deveni, prin intermediul Portului Constanţa, principala poartă de intrare a bunurilor provenind din Estul Asiei şi Orientul Mijlociu către Europa Centrală şi de Est, şi astfel de a ajunge una dintre rutele comerciale majore din viitor”, a declarat expertul PWC. Are însă România capacitatea de a gestiona acest potenţial? ... discuţia este una politică. “Tehnic suntem capabili să devenim, prin Portul Constanţa, principala poartă a Orientului către UE. Numai că totul se joacă la nivel politic. Nu cred că avem politicienii capabili să reziste intereselor”, a mai spus Peter de Ruiter. În plus, notează expertul, este nevoie de investiţii uriaşe pentru dezvoltarea facilităţilor portuare, iar România nu are aceşti bani. “Sper să se ajungă, până la urmă, la o concesiune, nu la vânzare. Altfel ne vom trezi că nu mai avem nici port, după ce am vândut Petrom, reţelele de electricitate şi gaze etc.”, a mai spus acesta.
    Articol preluat de la " cotidianul.ro"      

Indiferenţa ca înaltă trădare...

                                                                                                                        Articol preluat de pe :"Gândeşte.org" şi "Jurnalul.ro" Autor:Dan Tomozei

   
   Când un ofiţer al armatei române, fie el şi în rezervă, nu are nicio tresărire nervoasă atunci când este atinsă onoarea şi demnitatea propriei ţări, acuzaţia de trădare nu este deloc gravă. Când acel ofiţer este preşedintele României iar din această poziţie tratează din mers probleme care zgândăre coarda sensibilă a ardelenilor mai ales, ce contra-argument are preşedintele pentru a mai convinge că se mai află în slujba tuturor românilor?

Românul spune că paza bună trece primejdia rea! În faţa jignirilor lansate de la Budapesta şi din Bucureşti de oficiali ai statului ungar, preşedintele României întoarce privirea. Venit de la un secretar de stat sau un ambasador, domnia sa nu consideră demn de răspuns un scuipat aruncat pe obrazul ţării şi al românilor. Preşedintele Traian Băsescu este un rezistent, motiv pentru care acceptă să fie acoperit de scuipaţi câtă vreme aceştia nu au ştampilă prezidenţială de Budapesta.

Aflat sub steagul UE, NATO şi FMI, preşedintele Băsescu pare să fie tot mai desprins de realitatea românească, fiind imaginea tot mai ingrată a trădării interesului naţional, a decăderii morale şi a demnităţii de a fii român. Din nou, între România şi propriul scaun, Traian Băsescu alege scaunul. Nu este primul conducător care a trădat totul pentru a rămâne la cârmuire. Gesturile vasalului preşedinte transmit disperarea cu care acesta se ţine de funcţia primită cadou de la stăpâni, fie că aceştia sunt de peste Atlantic, de la Bruxelles sau de la Budapesta. Căci acestora le este loial Traian Băsescu, nicidecum românilor. Vasalul Traian Băsescu plăteşte scump scaunul de preşedinte al României, dar plata o asigură ţara şi poporul român.

Imaginea curajosului care avea întâlniri directe numai cu marele licurici, a devenit o umbră care pendulează între două lumi: una în care nimic nu îl mai reprezintă - România, alta în care poziţia de vânzător şi trădător îl mai păstrează încă în scaun - UE, SUA. Pentru Traian Băsescu, bătălia cu Rusia pentru o Transnistrie devenită străină este mai justificată decât respectul pentru o parte din teritoriul României, cu toate efectele care decurg în plan economic şi geostrategic. Este o dovadă a modului în care acesta înţelege politica din estul Europei unde se află România. Într-o perioadă în care China riscă un conflict regional numai pentru a demonstra că istoria şi teritoriul naţional sunt intangibile (Insulele Diaoyu), preşedintele României nu vede, nu aude! Poate nici bătălia Agentinei pentru Insulele Falkland nu este reprezentativă. Realitatea nu îl ajută nici în condiţiile în care, economic şi militar, România este condusă de la Bruxelles, acolo unde se află sediile UE şi NATO.

Care este STRATEGIA PENTRU ROMÂNIA demonstrată de preşedintele Traian Băsescu, alta decât coabitarea obraznică alături de cei care scuipă obrazul ţării? Care ne mai sunt aliaţii oneşti? Pentru ce, încă odată, preşedintele României joacă pe alte mize şi în alte echipe decât alături de Parlament, autoritatea supremă în stat? Cât mai trebuie demonstrat şi cu câte argumente că cetăţeanul Traian Băsescu, din funcţia de preşedinte, prin indiferenţa şi sfidarea manifestate în faţa problemelor sensibile ale ţării, se face vinovat de trădare?

    Relaţia cu Ungaria trebuie tratată într-un mod mai special, cu diplomaţie şi decenţă, asta neînsemnând că Budapesta sau vreun oficial maghiar îşi poate permite să trateze România ca pe propriile buzunare. Regionalizarea Europei este un fenomen căreia cu greu ne vom putea opune fără a pierde tot mai mult din actul decizional, în favoarea instituţiilor UE. De aici, însă, până la acceptarea unui tratament lipsit de decenţă, este cale lungă. Pentru că, în ultimul act al interferenţei de la Budapesta, numai copiii de grădiniţă au în faţă motivaţia unui drapel de judeţ. Asta ca şi cum preşedintele Traian Băsescu nu ar fi şi nu ar acţiona similar, cu sau fără şuviţă peste chelie. Numai că Traian Băsescu s-a clamat singur preşedinte-jucător în clipa în care a primit o ţară la cheie, intrată în NATO şi cu negocierile de aderare la UE finalizate. După şapte ani, lipsit de jucăriile şi sclavii din plan local, nu mai ştie să joace. Sau nu mai primeşte încuviinţarea, fapt care ar fi cu atât mai umilitor pentru întreaga naţiune română, câtă vreme văpaia steagurilor secuieşti nu pare să fie decât un firav semnal a celor care vor să vină.

   

Iazul de decantare Valea Sesii

Cum va arăta exploatarea de la Roşia Montană: Imagini apocaliptice cu un iaz de decantare, rezultat în urma exploatării miniere pe bază de cianuri 

  Acesta este iazul de decantare numit Valea Sesii aflat în Muntiii Metaliferi, aproape de Roșia Montană.

Iazul de decantare Valea Sesii


  La o privire mai atentă constatăm că de fapt lacul nu prea e lac. Mai degrabă este o acumulare de nămol. În zonă este şi o instalaţie de conducte ce transportă, nu aur ci  steril. Acesta provine de la exploatarea de cupru de la Roșia Poieni, făcută de compania Cupru Min începînd cu anul 1978. Tot arealul ăsta pe care se întinde lacul e o adevărată bombă ecologică.

  Iazul de Valea Sesii este un iaz de decantare de vale, deschis (adica are un singur baraj). Barajul, contruit din anrocamente, închide valea fiind construit între doi versanţi. Tulbureala de steril este deversată în iaz printr-un sistem de conducte care trebuie să permită dirijarea deversării spre diverse zone situate pe conturul iazului astfel ca toată suprafaţa să fie ocupată.

 Sterilul cu conţinut de săruri de metale ale acidului sulfuric se constituie în depozit şi se reazemă pe versanţii naturali. În iazul de la Valea Şesii depozitul de steril, în cele mai multe locuri sondate, n-are consistenţă; într-un loc era formată un fel de plajă pe care am călcat şi nu ne-am scufundat.

 Apele limpezi, care sunt de fapt soluţii apoase ale aceloraşi săruri, ar trebui să ajungă într-un sistem de colectare şi evacuare din care acestea trebuie să fie descărcate spre o staţie de epurare chimică sau spre un sistem de recirculare sau -cel mai simplu, făra costuri, fără jenă – spre un emisar (un râu curat de obicei). Sistemul de colectare şi evacuare noi nu l-am văzut, -dar e drept că n-am ajuns la baraj unde ar putea să fi fost.

În septembrie 2011 iazul avea în jur de 130ha. Acesta a acoperit aproape în totalitate satul Geamăna; gospodăriile au fost răscumpărate de Cupru Min SA Abrud. Durerea cea mai mare a locuitorilor a fost aceea ca nu a fost respectată promisiunea de a se strămuta cimitirul. Sterilul a înghiţit rând pe rând casele oamenilor, dealul pe care era construită biserica, cimitirul. Biserica este unul din puţinii martori care ne arată că aici a fost odată o aşezare omenească. Nămolul a ajuns acum la nivelul acoperişului.

  Ce e și mai grav este faptul că asistăm la un dezastru ecologic în derulare. 

  Sterilul continuă să fie deversat cu consecvență și nivelul iazului crește în fiecare an. De aceea cei de la Cupru Min înalță barajul an de an.

| foto de Bodan Balaban

Biserica Ortodoxă Română... "O fabrică de bani"

Trei miliarde de euro: la această sumă se ridică averea Bisericii Ortodoxe Române. Cel mai mare cult din România deţine peste 70.000 de hectare de pădure şi teren arabil, zeci de hoteluri, restaurante şi ferme. Realizatorii acestui film au obţinut aceste informaţii din surse, dată fiind lipsa de transparenţă a Bisericii Ortodoxe cu privire la bunurile pe care le deţine. Răspunsul la întrebarea „ce se întâmplă cu banii strânşi din serviciile religioase, vânzarea de obiecte de cult, donaţiile şi subvenţiile de la stat?” nu a fost încă elucidat. Acest film documentar, intitulat „Cât de mare este averea Bisericii” şi difuzat în emisiunea Cu Ochii’n 4, la TVR, încearcă să risipească misterul din jurul averii impresionante a BOR. (Sursa) Biserica Ortodoxă Română cuprinde 6 Mitropolii, alcătuite din Arhiepiscopii şi Episcopii, cu un total de 11.146 parohii, deservite de 14.035 preoţi şi diaconi, în 15.116 lăcaşuri de cult. Pentru românii ortodocşi din străinătate, există 3 Mitropolii şi 2 Episcopii (în Europa) şi o Arhiepiscopie (pe continentul american). BOR are, de asemenea, 631 mănăstiri şi schituri, cu peste 8.059 călugăriţe şi călugări. În cadrul BOR există, de asemenea, 279 de aşezăminte sociale, 275 de muzee şi colecţii muzeale, precum şi 42 de centre de conservare şi depozitare a obiectelor cultural-religioase ale moştenirii naţionale. Numai în Protoieria III din Capitală există 59 de parohii şi o mănăstire, majoritatea fiind construite în secolele XVI – XVII şi menţionate în lista monumentelor istorice. Toate aceste clădiri sunt, evident, plasate pe terenuri care se întind în total pe sute de hectare dacă socotim şi pădurile care aparţin Bisericii. Unele dintre ele sunt închiriate unor firme renumite, altele sunt doar exploatate în folosul Bisericii. De asemenea, pe lângă fiecare biserică, există, de obicei, şi o casă parohială, ceea ce înseamnă că numărul clădirilor bisericii este cu mult mai mare de 27.000. Dacă estimăm valoarea medie a fiecărui imobil la numai 100.000, înseamnă că bunurile imobile ale Patriarhiei se ridică la minimum 1 miliard de euro…

STRATEGII DE MANIPULARE A MASELOR

  A cunoaşte adversarul, a-i cunoaşte tehnicile de manipulare, este indispensabil pentru a ne elibera de robie ....

       Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masa. Evreu si de sensibilitate anarhista, semnase o petitie pentru a apara libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson. Pentru Chomsky, ’’libertatea de exprimare este mai importanta decât orice versiune a faptelor sustinuta de ordinea stabilita, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întretine cu adevarul faptelor în sine.” Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare si, în primul rând, strategia diversiunii.

Strategia diversiunii consista în deturnarea atentiei publicului de la problemele importante si de la schimbarile hotarâte de elitele politice si economice, printr’un potop continuu de distractii si de informatii neînsemnate. Chomsky analizeaza diferitele tehnici de spalare a creierului, pe care o îndura poporul nostru.
 

Zece strategii de manipulare a poporului nostru:

1. A distrage în permanenta atentia publicului, departe de adevaratele probleme sociale, captivata de subiecte fara importanta adevarata. A tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fara nici “un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme si apoi, a oferi solutii.

Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – solutie”. La început, se creeaza problema, sau „situatia”, prevazuta pentru a suscita o anume reactie a publicului, pentru ca tocmai acesta sa ceara masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intentionata a violentei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul sa ceara legi represive, în detrimentrul libertatii.

3. Strategia „în degradeu”.

Pentru ca publicul sa accepte o masura inacceptabila, este de ajuns sa fie aplicata în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durata de zece ani. În acest fel, au fost impuse conditii sociale si economice absolut noi din 1980 pâna în 1990. Somaj masiv, imigratie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigura un venit decent, iata schimbarile care ar fi provocat o revolutie daca ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia actiunii cu date diferite.

O alta maniera de a obliga publicul sa accepte o hotarâre nepopulara este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’, obtinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai usoara acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendinta de a nadajdui ’’totul va merge mai bine mâine” si ca sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta maniera lasa publicului timp pentru a se obisnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro si pierderea suveranitatii monetare si economice, acceptate de tarile europene între 1992 – 1995 si aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici.

Cea mai mare parte a publicitatilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje si un ton absolut copilaresti, aproape debile, ca si cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.”Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic ca al unui copil de 12 ani” analizeaza Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emotionala decât la gândire.

Este o tehnica clasica pentru a opri analiza rationala si, deci, simtul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Mentinerea poporului în nestiinta si prostie.

A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea si robirea lui. Calitatea educatiei data claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, încât prapastia de nestiinta, care separa clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna de neînteles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul sa se complaca în mediocritate.

A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” de a fi prost, vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, niste dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovatirea.

A face omul sa creada ca numai el singur este vinovat de propria’i nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacitatilor si eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovateste, ceea ce creaza o stare depresiva, având ca efect abtinerea de la actiune. Si, fara actiune, nu exista revolutie !

10. Si, ultimul punct, a cunoaste oamenii mai bine decât se cunosc ei însisi.

Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale stiintei au sapat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea detinute si folosite de elitele conducatoare. Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansata a fapturii omenesti, fizic si psihic. Sistemul cunoaste individul mediu mai bine decât el însusi. Aceasta înseamna ca, în majoritea cazurilor, sistemul detine un control mai mare si o putere mai importanta asupra oamenilor decât ei însisi.

Adio, Tovarasi!

Adio Tovarăşi....

Pentru prima dată în istoria filmului documentar, evenimentele desfășurate între anii 1975 și 1991 sunt relatate cronologic, de peste și din interiorul granițelor tuturor țărilor implicate, ale căror popoare au făcut istorie, au trăit și au făcut căderea comunismului posibilă. Dintre toate revoluțiile din Europa Centrală, doar cea română a sfârșit în violență. După ce forțele armate au ucis protestatari la Timișoara, a izbucnit conflictul dintre Armată și Securitate, militarii fiind de partea populației. După un discurs ratat ținut de la balconul clădirii Comitetului Central din București, la 21 decembrie 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost capturați și executați după un proces sumar.

Episodul 1

Episodul 2

Episodul 3

Episodul 4

 
 Preluare de pe :Filme Documentare Online Subtitrate

Nu avem nici o scuză...

   Vorbim cu toţii aceeaşi limbă, avem în mare parte aceleaşi credinţe şi obiceiuri, avem libertate de exprimare, libertatea de a decide cu ce să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm şi ce muzică să ascultăm, avem libertatea de a spune ce dorim la adresa oricui dorim fără să ne temem că vom fi arestaţi sau omorâţi, avem liberatea de bine de rău de a alege cine să ne guverneze, avem liberatea de a alege să devenim guvernanţi. Trăim în pace, fără grupări extremiste, avem spitale, nu sunt la standarde ridicate, dar măcar avem spitale, avem de bine de rău o pâine pe masă, nu din cea mai rafinată, dar avem o pâine pe masă. Avem acces la tehnolgie, la informaţie, avem acces la lumea de afară. Simplul fapt de a nu avea nevoie de viză pentru marea parte a ţărilor lumii este o comoară nepreţuită, una pe care din pacăte nu părem a o aprecia cum ar trebui. Avem acces la educaţie, avem şcoli, nu din cele mai performante dar avem şcoli! Avem o natură superbă, avem ape,munţi , plaje şi pârtii de schi. Avem mall-uri şi asfalt, avem chiar şi vreo două autostrazi, avem telefoane deştepte şi haine de firmă. Mai presus de toate, însa, avem LIBERTATE, libertatea de a decide ce să facem cu viaţa noastră şi în acelaşi timp cum să contribuim la viaţa comunităţii din care facem parte.
     
              Suntem LIBERI să decidem ce VREM... 

   Faptul că nu ne folosim de ea, şi apoi dăm vina pe alţii, este problema fundamentală... Nu e un păcat de moarte că ne batem joc de această libertate, că o călcăm în picioare şi apoi şuruim printre dinţi cu înverşunare “guvernul e de vină/soţia e de vină/societatea în care trăiesc e de vină/românul de langă mine e de vină”?  

             Mergem la Biserică în numar mare şi îi cerem lui Dumnezeu să ne apere, să ne ierte, să ne ajute. Cred că ce îl doare cel mai mult pe Dumnezeu este să vadă cum ne batem joc de noi şi unii de alţii. Să vadă cum scuipăm în fratele nostru, cum dăm în el cu cuvinte dure si judecăţi, cum ne irosim puterea de a alege şi timpul preţios în a ne plânge, a ne găsi scuze şi a da vina pe cei din jur pentru nereuşitele noastre şi ale ţării în care trăim. O singură persoană o uităm în toată această ecuaţie a învinovăţirii şi responsabilizării: pe noi înşine. Eu! Acest cuvânt pe care-l folosim atât de frecvent în contextul de „drepturi”, dar atât de rar în cel de „obligaţii”.

              Ce fac eu pentru cei din jurul meu?

   Dacă măcar pentru o secundă am decide că responsabilitatea propriei vieţi ne aparţine nouă, şi nu guvernului, comunităţii sau familiei, atunci poate am înceta să pierdem vremea şi să arătam cu degetul, şi am începe să acţionăm.  
   Am începe să producem. Să trăim. Să prosperam.

     Fii tu românul care îţi doreşti să fii, şi nu te preocupa în a-l arăta cu degetul pe românul „necorespunzător”. Îngrijeşte-te doar de tine. Oamenii doresc să devină ca cei pe care îi admiră. Fii tu primul românul acela pe care oamenii îl admiră, şi apoi cei din jurul tău vor deveni şi ei români „corespunzători”. 
    Încetul cu încetul, dar e singura cale.


      Până când nu învăţăm să trăim împreună, nu vom putea construi nimic separat. Nimic de amploare, nimic impresionant, nimic în folosul tuturor. Până când continuăm să ne vedem separaţi de ceilalţi, nu avem cum să mergem înainte înspre ţara aceea civilizată şi prosperă pe care cu toţii o dorim. „Suntem doar atât de puternici pe cât ne permite veriga noastră cea mai slabă” spune o vorba dureros de adevarată. Câtă vreme vom continua să ignoram şi să negăm veriga cea slabă, să o înjosim, să o învinuim pentru cât de slab este lanţul, atâta vreme nu vom deveni mai puternici. Când o vom recunoaşte şi pe ea ca parte din lanţ, când o vom ocroti, sprijini şi ajuta să devină mai puternică, atunci cu toţii vom deveni mai puternici...
 Ca naţiune, ca stat, ca popor.